La marginea unui sat trăiau într-o coliba sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să câștige pâinea de zi cu zi și câțiva bănuți, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru oamenii din sat. Dar tot ce câștiga dădea pe doctorii pentru fata ei care era tare bolnavă. Într-o zi, pe când torcea și plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleasca de foc trecând cu iuțieală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvara care, auzind-o, s-a oprit și a întrebat-o de ce este așa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis…
-,,Ține caierul acesta de foc și toarce-l firicel subțire, apoi leagă o fundiță și prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viață, așa cum se trezește la viață întreaga natură după trecerea mea.
Femeia mulțumi și se apuca de lucru. Dar caierul îi ardea degetele și-i era cu neputință să rasucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele și aproape că nu bagă de seama când o altă caleașcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarna, care dispărea cu iuțieală dinspre sat spre pădure și care, auzind necazul femeii, zise…
-,,Ține caierul acesta de zăpadă… Răcoarea lui va potoli fierbițeala celui de foc. Răsucește-le laolaltă, poate așa îți pot fi de folos și eu.
Femeia mulțumi din tot sufletul și se puse pe tors. Torcea laolalta fir roșu de foc cu fir alb de zăpadă și astfel ispravi de tors cele doua caiere. Iar după ce duse la capat lucrul, legă o fundiță de pieptul fetiței. Aceasta îndată prinse putere și culoare în obrajori, sări din pat și-și îmbrățișă cu drag mama. De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundițe alb-roșii, împărțindu-le oamenilor din sat, să le aducă sanatate și bucurii.
