Există momente în care biografia unui om încetează să mai fie simpla succesiune a unor date și devine mărturia unei vocații. În asemenea clipe, timpul nu mai poate fi măsurat numai în ani, în demnități sau în etape ale unei cariere. El trebuie citit în profunzimea unei alegeri, în consecvența unei făgăduințe și în felul în care o hotărâre luată în tinerețe ajunge să dea formă unei vieți întregi.
Pentru Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, ziua de 19 iulie are o asemenea semnificație.
În 19 iulie 2026, în ajunul sărbătorii Sfântului și slăvitului Proroc Ilie Tesviteanul, se împlinesc 41 de ani de la tunderea sa în monahism. În seara zilei de 19 iulie 1985, după Slujba Vecerniei săvârșită la Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, tânărul Ioan Hodea, în vârstă de 24 de ani, a primit chipul îngeresc și numele de Iustin.
Pentru cei din afara experienței monahale, schimbarea numelui poate părea doar un element ceremonial. În tradiția Bisericii, ea marchează însă o schimbare fundamentală de identitate spirituală. Cel care primește un nume nou mărturisește că viața sa nu îi mai aparține în sens exclusiv. El nu își neagă trecutul, familia sau locul din care a venit, ci le așază într-o ordine nouă, orientată spre Dumnezeu și spre slujirea aproapelui.
Ioan nu a dispărut în clipa în care a devenit Iustin.
Copilul din Rozavlea, fiul lui Ștefan și al Mariei, a rămas în adâncul monahului și, mai târziu, al episcopului. Au rămas în el satul maramureșean, credința oamenilor simpli, glasul mamei, chipul preotului care l-a privit cu atenție în copilărie, drumul spre Rohia și prima întâlnire cu lumea tainică a mănăstirii. Toate acestea nu au fost abandonate, ci transfigurate.
Viața monahală nu cere omului să își uite originile. Îi cere să le transforme în rugăciune.
Preasfințitul Părinte Iustin s-a născut la 23 iunie 1961, în Rozavlea Maramureșului Voievodal, fiind cel de-al patrulea copil al părinților Ștefan și Maria Hodea. Venirea sa pe lume este legată, în memoria familiei, de îndemnul preotului Vasile Țiplea, care i-a sfătuit pe părinți să mai primească un copil.
Privită retrospectiv, această împrejurare dobândește o puternică valoare simbolică. Un preot îndeamnă o familie să nu refuze darul unei noi vieți, iar copilul născut în urma acelui sfat va deveni el însuși preot, monah și episcop, apărător al familiei și al nașterii de prunci.
Nu este nevoie ca o asemenea întâmplare să fie împodobită cu interpretări spectaculoase. Simplitatea ei este suficientă. Uneori, marile drumuri ale unei existențe încep printr-un cuvânt rostit discret, într-o casă obișnuită, de un om care nu poate vedea urmările îndepărtate ale sfatului său.
Copilăria lui Ioan Hodea nu a fost lipsită de încercare. Tatăl său a trecut la cele veșnice când copilul avea doar opt ani, iar mama sa a fost nevoită să poarte mai departe povara familiei și responsabilitatea creșterii copiilor. Din această experiență timpurie a fragilității umane se poate înțelege, poate, sensibilitatea de mai târziu a ierarhului față de mamă, familie, copii și oamenii aflați în suferință.
Mama, Maria Hodea, avea să devină, peste ani, monahia Maria Magdalena. Astăzi, ea se odihnește în cimitirul Mănăstirii Rohia, locul în care fiul său și-a început viața monahală.
Între mamă și mănăstire se află una dintre cele mai emoționante dimensiuni ale acestei biografii. Maria Hodea nu și-a pierdut fiul atunci când el a ales viața călugărească. L-a dăruit unei vocații mai înalte, continuând să îi fie aproape și înțelegând că iubirea adevărată nu înseamnă stăpânire asupra destinului celuilalt.
A-i permite propriului copil să urmeze un asemenea drum presupune o formă profundă de renunțare. Este un act matern asemănător unei rugăciuni rostite fără cuvinte. Mama nu îl ține lângă ea pentru a-și alina singurătatea, ci îl încredințează Maicii Domnului și îl lasă să meargă spre locul în care sufletul său și-a găsit rostul.
În anul 1976, la numai 14 ani, Ioan Hodea a intrat ca frate în obștea Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia. Nu era încă monah. Era un adolescent aflat la vârsta la care cei mai mulți tineri abia încep să descopere lumea, să își imagineze viitorul și să își caute libertatea.
El a găsit libertatea într-un loc al rânduielii.
A găsit-o în slujbe, în ascultare, în liniștea muntelui și în apropierea unor părinți duhovnicești care aveau să îi modeleze viața. În acea perioadă i-ar fi spus mamei sale cuvintele care, citite astăzi, par să cuprindă întreaga sa biografie spirituală.
„Eu aici vreau să rămân.”
Nu este o frază spectaculoasă. Nu are solemnitatea unei declarații oficiale și nici amploarea unui discurs. Este răspunsul direct al unui adolescent care, ajuns într-un anumit loc, simte că nu se mai află în trecere.
Există oameni care călătoresc întreaga viață fără să descopere unde le este locul. Există și oameni care își recunosc rostul foarte devreme, cu o claritate care îi va obliga apoi la fidelitate.
Pentru Ioan Hodea, Rohia nu a fost doar spațiul unei formații religioase. A devenit matricea întregii sale existențe. Acolo l-a cunoscut pe Preasfințitul Justinian Chira, pe atunci Arhiereu Vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, cel care avea să îi devină părinte duhovnicesc, naș de călugărie și călăuzitor în slujirea bisericească.
Alături de Părintele Arhimandrit Serafim Man, starețul care l-a primit în obștea mănăstirii, Justinian Chira aparține acelei categorii rare de oameni care nu influențează doar o etapă din viața unui ucenic, ci îi modelează întreaga înțelegere asupra slujirii.
Relația dintre părinte și fiu duhovnicesc nu se bazează pe simpla transmitere a unor cunoștințe. Ea presupune încredere, ascultare, continuitate și asumarea unei moșteniri spirituale. Ucenicul nu copiază personalitatea părintelui, dar învață de la el felul în care credința poate deveni existență.
În seara zilei de 19 iulie 1985, acest drum al formării a ajuns la momentul său decisiv.
Tunderea în monahism reprezintă una dintre cele mai profunde slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Monahul depune voturile ascultării, sărăciei de bunăvoie și castității, asumând o viață în care libertatea nu mai este înțeleasă ca posibilitatea de a face orice, ci ca puterea de a nu mai fi stăpânit de propriul egoism.
În mentalitatea contemporană, renunțarea este asociată adesea cu pierderea. În logica monahală, ea este o cale spre plenitudine. Monahul renunță la posesie pentru a nu fi posedat de lucruri. Renunță la afirmarea exclusivă a propriei voințe pentru a învăța ascultarea. Renunță la întemeierea unei familii proprii pentru a putea purta, în rugăciune, o familie spirituală mai largă.
De aceea, tunderea în monahism nu poate fi redusă la imaginea unei retrageri din lume. Călugărul nu pleacă dintre oameni pentru că îi disprețuiește și nici pentru că suferințele lor nu îl mai interesează. El se retrage pentru a dobândi distanța spirituală necesară unei iubiri care nu mai cere nimic pentru sine.
Chilia nu este o fortăreață ridicată împotriva lumii. Este locul în care lumea este primită în rugăciune.
În noaptea călugăriei sale, tânărul Ioan a primit numele Iustin, avându-l ca naș de călugărie pe Preasfințitul Justinian Chira. Stareț al Mănăstirii Rohia era Părintele Arhimandrit Serafim Man. În prezența acestor părinți duhovnicești, el a făcut o alegere care nu avea să rămână izolată într-o zi a tinereții, ci avea să fie confirmată prin întreaga sa viață.
Adevărata măsură a unei făgăduințe nu se vede în emoția momentului în care este rostită. Se vede după zeci de ani, atunci când entuziasmul începutului s-a stins și a rămas fidelitatea.
Patruzeci și unu de ani înseamnă mii de dimineți și de seri trăite sub aceeași promisiune. Înseamnă rugăciuni rostite în zile de bucurie și în zile de oboseală, ascultări împlinite atunci când sufletul era luminos, dar și atunci când povara responsabilității devenea grea. Înseamnă continuitate dincolo de schimbarea vremurilor, a funcțiilor și a împrejurărilor istorice.
După tunderea în monahism, Părintele Iustin a slujit ca ieromonah și secretar al Mănăstirii Rohia. În anul 1988 i-a fost încredințată conducerea provizorie a așezământului, iar în 1989 a devenit stareț. Sub cârmuirea sa, obștea Rohiei a crescut de la câțiva viețuitori la aproximativ 30, iar numeroși monahi au urmat studii teologice în țară și în străinătate.
Aceste date nu reprezintă doar performanțe administrative. O mănăstire nu este o instituție evaluată exclusiv prin numărul clădirilor sau al viețuitorilor săi. Creșterea unei obști presupune capacitatea de a crea un mediu spiritual în care vocațiile să poată fi descoperite, formate și protejate.
Semnificativă este și tema lucrării sale de licență în teologie, intitulată „Mănăstirea – parte constitutivă a Bisericii, focar de spiritualitate și trăire duhovnicească”. Alegerea temei arată că experiența Rohiei nu a rămas pentru el numai una afectivă. Ea a devenit obiect de reflecție teologică și eclesiologică. Mănăstirea era înțeleasă nu ca un teritoriu marginal al Bisericii, ci ca un spațiu viu, capabil să păstreze memoria credinței, disciplina rugăciunii și profunzimea vieții spirituale.
În 1994, la Mănăstirea Rohia, a fost hirotonit arhiereu, primind titulatura de Sigheteanul. În anul 2016 a fost ales Episcop al Maramureșului și Sătmarului, iar întronizarea sa a avut loc la 27 decembrie 2016, în Baia Mare.
Drumul de la fratele de mănăstire în vârstă de 14 ani la demnitatea episcopală nu trebuie însă interpretat ca o ascensiune în sens lumesc. În Biserică, fiecare treaptă mai înaltă aduce o responsabilitate mai grea. Episcopul nu încetează să fie monah. Dimpotrivă, voturile depuse în tinerețe devin temelia slujirii sale arhierești.
Sub veșmintele episcopale rămâne rasa monahului.
Sub responsabilitatea administrativă rămâne liniștea chiliei.
Sub cuvântul rostit în fața mulțimilor rămâne rugăciunea personală, nevăzută, pe care numai Dumnezeu o cunoaște.
Această continuitate explică și apropierea Preasfințitului Părinte Iustin față de familie. La prima vedere, ar putea părea paradoxal ca un monah să vorbească atât de stăruitor despre căsătorie, copii și unitatea soților. În realitate, nu există nicio contradicție.
Monahismul și familia creștină sunt două forme distincte ale aceleiași chemări la depășirea egoismului. Soții învață să nu mai trăiască exclusiv pentru ei înșiși. Părinții își sacrifică timpul, confortul și uneori propriile visuri pentru copii. Monahul renunță la întemeierea unei familii personale și își lărgește responsabilitatea spirituală asupra unei comunități.
În ambele cazuri, iubirea adevărată începe acolo unde omul încetează să se considere centrul absolut al existenței.
Poate că tocmai experiența propriei familii explică intensitatea cu care Preasfințitul Părinte Iustin susține nașterea de prunci ca dar al lui Dumnezeu, buna înțelegere dintre soți și responsabilitatea părinților. El este copilul venit pe lume în urma îndemnului unui preot. Este fiul unei mame care l-a crescut după moartea timpurie a tatălui și care, la vremea potrivită, l-a încredințat mănăstirii.
Biografia sa personală și mesajul său pastoral se întâlnesc aici într-un mod profund.
Dincolo de slujbele publice, de vizitele pastorale, de sfințiri și de cuvintele adresate credincioșilor, există o dimensiune inaccesibilă privirii publice. Este rugăciunea din odaie și din chilie.
Acolo, episcopul redevine în sensul cel mai deplin monah.
Nu mai există ceremonie, protocol sau mulțime. Rămân omul și Dumnezeu. Rămân numele celor bolnavi, ale celor singuri, ale copiilor aflați în primejdie, ale familiilor destrămate, ale mamelor care plâng și ale oamenilor care nu mai au puterea de a se ruga singuri.
Cea mai înaltă formă a responsabilității spirituale este aceea de a purta înaintea lui Dumnezeu suferința altuia, fără ca acesta să știe întotdeauna că este purtat.
În acest sens, monahul devine un păstrător al durerii lumii. El nu o poate înlătura prin propriile puteri, dar refuză să o lase fără răspuns. O transformă în rugăciune.
După 41 de ani, tunderea în monahism a Preasfințitului Părinte Iustin nu este doar o aniversare biografică. Este un prilej de reflecție asupra fidelității într-o epocă în care oamenii își schimbă adesea repede convingerile, legăturile și promisiunile.
Lumea contemporană încurajează mobilitatea, reinventarea permanentă și abandonarea drumurilor care devin dificile. Viața monahală mărturisește o altă logică. Nu orice greutate este un semn că drumul trebuie părăsit. Uneori, tocmai greutatea confirmă seriozitatea alegerii.
A rămâne nu înseamnă imobilitate.
Înseamnă adâncire.
„Eu aici vreau să rămân”, spunea adolescentul ajuns la Rohia. Patruzeci și unu de ani de la primirea chipului îngeresc dau acestor cuvinte greutatea unei profeții personale împlinite prin răbdare.
A rămas nu doar într-un spațiu geografic și nu doar între zidurile unei mănăstiri. A rămas în interiorul aceleiași chemări. A rămas legat de Rohia, de Maramureș, de părinții săi duhovnicești și de poporul încredințat spre păstorire.
În seara de 19 iulie 1985, un tânăr a îngenuncheat înaintea altarului și a primit un nume nou. Probabil că nimeni dintre cei prezenți nu putea cunoaște întregul drum care avea să urmeze. Nu se vedeau atunci anii de stăreție, hirotonia întru arhiereu, alegerea ca Episcop al Maramureșului și Sătmarului, mulțimile de credincioși sau responsabilitatea unei eparhii.
Se vedea doar un tânăr îngenuncheat.
Dar poate că tocmai în această imagine se află adevărul întregii sale deveniri.
Înainte de a conduce, omul trebuie să învețe să asculte.
Înainte de a purta mitra, trebuie să accepte tunderea.
Înainte de a vorbi în numele Bisericii, trebuie să învețe tăcerea.
Înainte de a deveni părinte pentru mulți, trebuie să știe ce înseamnă să fie fiu.
În 19 iulie, în ajunul Sfântului Proroc Ilie, clopotele Rohiei vor purta din nou peste pădurile Maramureșului memoria acelei seri. În sunetul lor se vor întâlni copilul din Rozavlea, adolescentul care a spus că vrea să rămână, tânărul care a primit numele de Iustin, starețul care a întărit obștea și episcopul care poartă astăzi în rugăciune Maramureșul și Sătmarul.
Patruzeci și unu de ani nu au îndepărtat începutul.
L-au confirmat.
Iar dincolo de toate cuvintele, demnitățile și împlinirile vizibile, rămâne imaginea unei candele aprinse într-o chilie.
În fața ei, un monah se roagă.
Pentru cei pe care îi cunoaște și pentru cei pe care nu îi va întâlni niciodată.
Pentru cei care cred și pentru cei care și-au pierdut credința.
Pentru Maramureș, pentru Sătmar și pentru lumea întreagă.
Dan Cristian COARDĂ
