Noaptea schimbă munții. Potecile cunoscute dispar în întuneric, pădurea își pierde reperele, iar frigul pătrunde mult mai repede în trupul celui rătăcit sau accidentat. Undeva, departe de luminile localităților, un om privește ecranul telefonului și așteaptă. Nu știe cine va ajunge la el, cât va dura și cât de anevoios va fi drumul. Știe doar că a cerut ajutor.
În acel moment începe misiunea salvatorului montan.
Telefonul poate suna la orice oră. Vremea nu este întrebată dacă îngăduie intervenția, iar muntele nu își domolește pantele pentru cei care vin să salveze. Se pregătește echipamentul, se verifică informațiile, se stabilește traseul și se pornește. Dincolo de fiecare intervenție se află o promisiune nerostită, aceea că nimeni nu trebuie abandonat acolo unde pericolul, singurătatea și timpul lucrează împotriva lui.
A fi salvator montan înseamnă mai mult decât a cunoaște muntele. Înseamnă să poți lua decizii sub presiune, să îți păstrezi luciditatea atunci când fiecare minut contează și să înaintezi chiar dacă oboseala îți cere să te oprești. Înseamnă pregătire medicală, rezistență fizică, disciplină și o înțelegere profundă a riscului. Mai presus de toate, înseamnă responsabilitate față de viața unui om pe care, de cele mai multe ori, nu l-ai întâlnit niciodată.
Muntele nu poate fi înfruntat de unul singur. Într-o acțiune de salvare, omul de lângă tine devine reper, sprijin și garanție. O privire, un gest sau un cuvânt scurt pot transmite ceea ce, în împrejurări obișnuite, ar necesita explicații îndelungate. Încrederea dintre membrii echipei nu se construiește în clipa intervenției, ci în ani de pregătire, exerciții, experiențe și dificultăți depășite împreună.
Salvatorii montani din Maramureș cunosc această solidaritate. Teritoriul în care intervin este vast și adesea greu accesibil, cu păduri întinse, abrupturi, văi izolate și zone în care orientarea devine dificilă odată cu lăsarea întunericului. Unele misiuni se încheie după câteva ore. Altele se transformă în căutări îndelungate, prin ploaie, ceață, zăpadă sau frig. Indiferent de condiții, obiectivul rămâne același, salvatorii trebuie să ajungă la omul care îi așteaptă și să îl aducă în siguranță.
Ziua Internațională a Salvatorului Montan, marcată la 28 august, amintește de întâlnirea din anul 1948, desfășurată în masivul Wilder Kaiser din Austria, unde specialiști din mai multe țări au făcut schimb de experiență și au pus bazele cooperării internaționale în acest domeniu. Din acel efort avea să se nască, în 1955, Comisia Internațională pentru Salvare Alpină. Astăzi, organizația reunește 141 de structuri din 41 de țări, legate prin același obiectiv fundamental, salvarea vieților omenești pe munte.
Această zi nu vorbește însă doar despre intervențiile spectaculoase, elicoptere, corzi sau tărgi purtate peste stânci. Vorbește și despre orele nevăzute de pregătire, despre echipamentele verificate cu atenție, despre familiile care rămân acasă și despre liniștea aparentă a unor oameni care au învățat să își stăpânească teama. Curajul salvatorului montan nu înseamnă absența fricii, ci puterea de a acționa lucid în prezența ei.
Gândul de recunoștință se îndreaptă și către cei care au construit, de-a lungul anilor, serviciile de salvare montană. Ei au transmis mai departe tehnici, experiență și valori, dar și convingerea că profesionalismul nu poate fi separat de omenie. Fiecare generație de salvatori preia această responsabilitate și o duce mai departe, adaptându-se unor riscuri noi, unor tehnologii noi și unui număr tot mai mare de oameni care aleg muntele.
Pentru turiști, întâlnirea cu salvatorii pe trasee poate fi doar un episod trecător. Pentru omul accidentat, rătăcit sau surprins de vreme, apariția lor înseamnă sfârșitul singurătății. Înseamnă că cineva a ajuns, că întoarcerea este posibilă și că speranța capătă chip omenesc.
De Ziua Internațională a Salvatorului Montan, cuvintele mari sunt mai puțin importante decât recunoștința sinceră. Salvatorilor din Maramureș, din România și din întreaga lume le datorăm respect pentru toate drumurile pe care le încep atunci când ceilalți caută adăpost. Le dorim putere, intervenții încheiate cu bine și cât mai multe zile liniștite pe munte.
Iar nouă, celor care pornim pe poteci, ne revine obligația de a nu transforma curajul lor într-o scuză pentru propria imprudență. Respectarea muntelui, pregătirea traseului și cumpătarea sunt, poate, cele mai oneste forme prin care le putem mulțumi.
Pentru că, atunci când muntele strigă după ajutor, salvatorul montan nu întreabă dacă drumul este prea lung. Își ia echipamentul și pornește.
Dan Cristian COARDĂ
