Zâmbetul este expresia absolută a luminii pe care poate să o degaje un om obișnuit. Prins la mijloc între sobrietatea asumată (sau cel puțin afișată) și râsul cu toate paletele lui de nuanțe, de la cel protocolar și până la cel care exprimă teamă, zâmbetul este, din start, liantul universal care depășește prejudecățile, religiile, rasele sau culorile pământenilor. Nu întâmplător el este prezent, obsedant de afișat, în imortalizări fotografice ca registre ale fulguranței, de cele mai multe ori false expresii ale bunei dispoziții și până la datorii de serviciu, elementul esențial al fișei posturilor din cadrul multinaționalelor, companiilor aviatice, firmelor care au ca materie primă, dincolo de obiectul principal de activitate, banul. Zâmbetul este cel mai bun fard pe care îl poate purta o femeie, cea mai potrivită haină pentru orice ocazie la care participăm.
Mă uit la zâmbetul minunat de nevinovat al copiilor, la cel șăgalnic al adolescenților, la cel inocent al îndrăgostiților, la cel plin de tâlc al adulților care trăiesc un deja-vu sau la cel plin de timp al bătrânilor – dintre toate, cel al sufletului de lângă mine are lumina și candoarea unui început.
Am cunoscut și zâmbetul absolut – cel care persistă de seara, după dezbrăcatul de taine și haine și rugăciuni și până dimineața, la bucuria reîntregirii întru ființarea diurnă. Fără temeri sau ocolișuri, fără fardul rolurilor asumate pe moment, doar ca expresie a bucuriei de a fi, de raportare la celălalt ca la absolutul unei împreună-ființări. Iar aici zâmbetul are toată gama de nuanțe ale luminii, de la bucuria simțurilor la mângâierea cu privirea, de la savoarea clipei la candoarea descoperirii, de la încrustarea cu timp și fără de timp a strălucirii și grației și până la noblețea lumii divine de lângă noi. A zâmbi mai des nu numai că ne face mai buni, dar, prin reflexie, contaminează cu lumină lumea din jur și ne face să fim mai aproape de cer, de îngeri, de El, de noi înșine.
Mihai PĂTRAȘCU