În limba română, adjectivul bun (sau bună) însoțește, pentru a întări, unele noțiuni: voie, cuviință, credință, creștere, noroc, drum, suflet, inimă, plac, simț, vestire, știință, gust, spectacol, … Și aceste cuvinte pot continua la nesfârșit, de vreme ce bunul sau buna este un atu pe care, dacă îl asociem cu orice cuvânt, îi imprimă tărie și valoare.
Cu siguranță că și alte limbi au aceeași putere pe care i-o dau acestei noțiuni, pentru că este un specific al omenirii să se agațe la infinit de un optimism absolut necesar pentru a putea face față zilelor. Iar aici opt-imismul nu este atceva decât expresia luminoasă, pe verticală, a simbolului infinitului, un opt orizontal, care vine din sfera nocturnă, uniformizând și reducând totul la culcare.
De fapt maniera în care punem, ca simbol grafic, cifra opt pe o foaie cuprinde toată viața noastră – pe verticală e registrul diurn, al luminii, al optimismului, al optării, al opțiunii, iar pe orizontală este un alt opt, dar de această dată al întunericului, al nopții, al unui-parcă infinit al absenței luminii. Însă registrul trecerii de la lumină la întuneric reglează chiar și acest infinit al nopții, pe care îl limitează – temporal – prin reducerea la un număr de ore alocate somnului, nopții: opt.
Nu întâmplător în majoritartea limbilor europene noaptea este o asociere a literei nocturne n cu cifra opt: n-oapte, n-nuit, n-eight, n-acht, n-oite, n-otto, n-ocho. Unirea cu infinitul din timpul nopții este necesară pentru ca ființa să revină, în zori, la optimism, la un bun început pus zilei, la bunăvoință, la voie bună.
Voia, ca și voința, trebuie să fie mereu bună. Și nu neaparat pentru a îndrepta infinitul nocturn, prin opțiune sau optimism, la viață, ci pentru ca tot angrenajul omenescului să evolueze. Voia bună este ingredientul necesar pentru ca drumul nostru să fie presărat cu momente de răgaz și de energizare, e resetarea ființei din munca silnică și zilnică la care a fost supusă, prin păcatul originar. Este reacția inimii bune la tot ceea ce ne provoacă în jur, pentru a da lumină timpului și clipei vieții noastre.
Este la fel ca și iubirea, care, prin puterea ei, șterge păcate și mântuiește suflete. Transformă apa, lutul, noaptea, pietrele și inima. O face bună. Doar cu inima bună putem avea parte de un drum bun, la care putem să ne raportăm cu bună creștere, bun simț sau bună știință. De bunăvoie. Doar așa între noi, oamenii, va fi voie bună, bunăvoie, bunăvoire. Bunăvestire.
Mihai PĂTRAȘCU