În Maramureș înveți că lemnul este o altă față a eternității… Prezent în marea parte a teritoriului nostru sub forma unui ocean verde, cu valuri de culoarea solzilor vii și cu o haină de bal mereu proaspătă, lemnul nostru nu este viu doar în stare naturală, ci sub plămada mâinilor de meșteri cu suflet mare, devine parte din viața noastră de zi cu zi.
Dacă visul fiecărei pietre este să devină parte din catedrală, visul lemnului este să aibă loc în biserica noastră, simplă și zveltă; civilizația lemnului face ca, la noi, biserica să fie punctul de reper al universului, oferindu-i Maramureșului unicitatea întru expresie.
Viața de după viață a lemnului din păduri este martoră a eternității credinței și a trecerii oamenilor peste pragul înalt sau prin intrarea scundă din bisericile maramureșene; printr-un gest simultan, credinciosul care intră în biserica de lemn se smerește aplecându-și ușor capul, salutând lumea celor nevăzuți dar atât-de-prezenți în viața noastră, dar și prin ridicarea piciorului, ca semn al înălțării ce va să vie.
Apoi, odată intrați, privirea surprinde inimi de lemn transformate în ferestre de lumină, locuri pe unde soarele pătrude, prin tunele de raze, în spațiul unde Om și Creator își dau mâna și își deapănă viața; funia ca simbol sculptat pe stâlpi ca element ce leagă destinul nostru de Existența Lui, soarele ca motiv ce țâșnește în raze, mult luminând și grăind, amvonul unde, cu aleasă dantelă, dalta a sculptat frumosul vieții, culminând cu altarul sfințit prin chiar rolul său de loc al trecerii, înnobilat cu aurul din aura sfinților…
Și, mai presus de toate, de la intrare și până în vârful bisericii, de la fereastră la pecetar sau aghiazmă, peste tot se slăvește, aici, ca semn al vieții simbolice care se dă și după viața biologică a lemnului, nu piatra sau focul, nu aurul sau sticla, ci semnul și lemnul crucii… Lemnul e puntea prin care omul trece din lumea lui în lumea cea plină de viață a unui dincolo deplin, de vis, promis, descris,…
