Din înălțimea acestui amvon – este sintagma care, ani de zile, m-a marcat. O folosea cu mult aplomb Bartolomeu Anania, atunci când dorea să întărească spusele lui către cei care, duminică de duminică, ne adunam în Catedrala de la Cluj.
Îi simțeam forța cuvintelor și arma pe care o folosea, necruțător, chiar dacă știa că lupta este inegală. Îl simțeam revoltat și neîndurător la adresa celor care, prin tertipuri meschine sau înșelătorie crasă, au ajuns să răstoarne valori sau să hotărască destine. Cunoștea mult prea bine, pe propria persoană, aberațiile unui sistem bolnav care, la un moment dat, dintr-o mediocritate surdă, ajunge să se substituie orizontului legislativ.
Îl vedeam cum se zbate, prin trăire și cuvânt, fără să intre în luptă. Pentru că lupta lui era să ne predea nouă, mai departe, ștafeta unei mărturii. Și a unei învățături. La fel ca și Coptul din Manuscrisul găsit la Accra, celebra carte a lui Paolo Coelho, el voia să ne dea armele cuvântului care, odată asumat, trebuie dus mai departe. Și ale unei stări care, o dată trăită, te schimbă pentru totdeauna. Oamenii îmi pot schinjui trupul, dar nu îmi pot ucide spiritul – este esența acestei învățături cu care ne-a înzestrat mereu.
Înălțimea amvonului său nu era o delimitare fizică – sau supraterană. În aproape 10 ani l-am văzut o singură dată predicând de la amvon! Pentru că amvonul lui era de fapt în mijlocul nostru, iar înălțimea lui era dată de învățătura pe care ne-o propovăduia, invariabil, duminică de duminică.
Chiar dacă apele – sau izvoarele – seacă, așa cum spunea o predică celebră de la Mănăstirea Nicula în anul 2000, lacrimile Maicii Domnului, ale credincioșilor și ale credinței nu seacă niciodată. La fel cum nu trebuie să se usuce nici învățătura cea adevărată. Sau speranța că, la un moment dat, uleiul se alege de apă și că amvonul nostru va fi, așa cum e normal, locul de unde va iradia lumina, Lumina Lui.
În curând se vor împlini 14 ani de când Bartolomeu Anania nu mai predică în lumea aceasta. Însă cei care l-am cunoscut o să predicăm o parte din învățătura lui atâta cât vom mai avea zile pe acest pământ. Iar după noi, cei care vor fi pătrunși de acest spirit, vor duce mai departe gândul, cuvântul, trăirea. Fiecare după posibilități sau puteri. Fiecare cu cuvintele lui. Fiecare din propriul amvon. Pentru că fiecare avem, acum și aici, amvonul propriu prin care putem să ducem mai departe, în lumina sărbătorilor, Lumina Lui
