„Generații”, noua piesă semnată de Tudor Chirilă, în colaborare cu Andrei Ovidiu Cojocaru (COJO), nu este doar o lansare muzicală, ci un exercițiu de sinceritate colectivă. Apărută pe YouTube în urmă cu doar câteva zile, melodia a strâns un număr mare de vizualizări și a provocat un val puternic de reacții emoționale în rândul publicului.
Construită ca o piesă-manifest, „Generații” aduce față în față trecutul și prezentul, părinții și copiii, așteptările și rănile nespuse. Este un dialog dur, uneori inconfortabil, despre anxietate, rușine, presiunea comparațiilor și absența timpului, dar și despre nevoia profundă de a fi văzut și înțeles.
Versurile vorbesc despre incapacitatea de a spune „îmi pare rău”, despre reproșuri transmise din generație în generație și despre distanța emoțională care se adâncește atunci când nu există ascultare. „Generații” nu oferă soluții facile, dar deschide un spațiu necesar de reflecție și, poate, de reconciliere.
Este genul de piesă care nu se ascultă în treacăt, ci se simte. Și care are potențialul de a spune, în câteva minute, lucruri pe care multe familii nu reușesc să le rostească ani la rând.
„Pe marginea terenurilor de tenis din București părinții privesc încordați jocul copiilor. Trăiesc fiecare lovitură mult mai intens decât jucătorii. Un copil de zece ani greșește un „forehand”. Se aude o sudalmă de morți, mame sau organe genitale și un „vezi tu ce pățești când ajungi acasă”. Pe terenurile de fotbal alți părinți își înjură copiii care nu performează. Dacă nu o fac, aprobă ironiile și insultele antrenorilor care fac strategie și antrenament în timp real, în timpul meciului, de parcă ar avea vreun efect. Copiii umiliți n-au cum să învețe vreo lecție din bullying-ul hăhăit al unui adult.
Se întâmplă des, nu numai la tenis sau fotbal, se întâmplă atunci când părinții țin cu orice preț să trăiască prin copiii lor. Se întâmplă când părinții vor să se asigure de traseul profesional al copiiilor. Și, desigur, drumul spre iad e pavat cu bune intenții. Același părinte își va săruta copilul în somn, că așa a învățat, că dragostea nu e musai de arătat pe timpul zilei.
Copiii ajung să trăiască cu frica paralizantă că își vor dezamăgi părinții. Sigur, iubire necondiționată nu înseamnă să permiți orice, dar înseamnă să fii acolo pentru orice drum alege copilul tău chiar dacă îți contrazice așteptările. Înseamnă să nu condamni un forehand sau o pasă greșită, ci să încurajezi copilul mai ales când nu performează. Iubire condiționată e să i-o arăți copilului (doar) când face cum vrei tu.
Să faci copii pentru a-i modela după chipul și asemănarea ta e o formă de egoism și un atentat la dezvoltarea unui adult independent. Dar, de moștenirile comunismului care forma „omul nou” nu te poți debarasa cu una cu două. În universul închis în care se trăia, fiecare lupta să-și salveze copilul de la eșec. Și nu mai era timp de nuanțe, pentru că se supraviețuia, nu se trăia. E rușine, mamă, a ținut loc de parenting.
Cum să nu fii, a ținut loc de cum să fii. Și ideea supremă că ai tăi vor ști întotdeauna mai bine decât tine ce îți trebuie, care e drumul, cum să ajungi undeva, cum să fii, ce să faci. Generațiile vor fi mereu în conflict. Dar dacă și contextele sau timpurile în care s-au născut aceste generații sunt în conflict prăpastia se adâncește”, a scris Tudor Chirilă pe Facebook.
Dan Cristian COARDĂ