Ne apropiem cu pași repezi de luna decembrie, luna în care, an de an, memoria colectivă se întoarce spre 1989. Luna în care Revoluția revine în atenția publică nu ca un simplu capitol de istorie, ci ca o rană deschisă și, în același timp, ca un legământ moral. Tinerii care au murit atunci au făcut-o pentru ca noi, cei rămași în viață, să fim liberi. Să avem democrație, alegeri reale, dreptul la opinie și mai ales, respect din partea autorităților.
Ce au cerut oamenii atunci? Libertate, nu unanimitate forțată. Pluralism, nu dictat. Dezbatere, nu monolog.
După 36 de ani, democrația românească încă învață să meargă pe propriile picioare. Și, totuși, un lucru ar fi trebuit să fie definitiv stabilit. Alegerile sunt despre alegere. Despre opțiuni. Despre competiție. Ne-am săturat, ca societate, de buletine de vot în care numele unui singur candidat acoperă întreaga pagină. Ne-am săturat de partide care mimează democrația internă, dar funcționează ca niște feude cu lideri intangibili.
Alegerile de anul trecut au arăta, dacă mai era cazul, că partidele vechi din România au ajuns la o răscruce. Ori se reformează, ori vor fi reformate de electorat. Oamenii au spus-o clar. Vrem figuri noi, lideri tineri, competenți, entuziaști, nu reciclări și cosmetizări.
Și totuși, ce vedem zilele acestea?
Săptămâna viitoare, PSD are alegeri interne. Alegeri cu… un singur candidat. Un candidat cu „timbru NORDIS” pe frunte. Un candidat susținut de aparatul de partid, de structuri, de inerție. Alegeri fără dezbatere, fără competiție, fără riscuri, deci fără sens. Asta într-un moment în care PSD nu doar guvernează, dar își joacă simultan și rolul de „opoziție” față de parteneri. Situație absurdă, aplaudată politic, dar sancționată de societate.
Asta-i tot ce se poate? Asta-i lecția învățată după ultimul tur de scrutin? Românii au transmis un mesaj clar. PSD îl ignoră cu o seninătate dezarmantă.
Nu era nevoie doar de un președinte nou. Era nevoie de o discuție adevărată despre direcție, identitate, viitor. Era nevoie de concurență reală, de o confruntare de idei, de o schimbare la față, poate chiar de rebranding. Dar, în loc de toate acestea… liniște. Uniformitate. Aplauze. Congres cu final anunțat, înainte chiar să înceapă.
Într-o democrație autentică, alegerile fără opțiuni nu sunt alegeri. Sunt ceremonii. Ritualuri goale, menite să valideze puterea, nu să o conteste. Asta nu e democrație, e doar o copie palidă, menită să păstreze aparențele.
România are nevoie de partide puternice, dar partidele devin puternice doar când se lasă clădite pe competiție și merit, nu pe obediență și cartelare a funcțiilor. Revoluția din ’89 nu a fost făcută pentru ca, peste 36 de ani, să ne întoarcem la alegeri cu un singur nume pe buletin.
Trist, domnilor. Trist.
Dan Cristian COARDĂ
