Un gest banal – la o primă vedere -, foarte întâlnit în lumea creștină, este reprezentat de închinarea în fața icoanelor. Și, ca un corolar al acestui gest, completarea închinării cu un sărut este absolut obligatorie. Omul este chemat la întâlnirea cu sfințenia și, în timpul pe care și-l petrece în fața icoanei, se intersectează, pentru câteva clipe, două lumi: cea de jos, a oamenilor care sînt chemați să participe la manifestarea sfințeniei întru lume și cea de sus, a lui Dumnezeu, care se coboară și se dăruiește, în permanență, Omului. Eternitatea Lui se combină cu fulguranța omului, iar sărutul icoanei e locul de întâlnire dintre cele două lumi, momentul în care, printr-un gest de sfințenie, omul devine părtaș la spectacolul divin al dăruirii întru lume.
Omul care stă în fața icoanei are certitudinea că, în acel moment, Dumnezeu coboară în lume doar pentru el și i se dăruiește întru totul lui. Ba chiar Îi vorbește, Îi gesticulează sau Îi transmite ceva. Aceeași icoană, în momente diferite, în funcție și de starea noastră, sau de gândul cu care venim în fața ei, de starea sufletească ce ne definește pe moment, transmite mesaje diferite, întotdeauna potrivite cu cerințele noastre. Ni s-a întâmplat ca, în momente de mulțumire sau de bucurie duhovnicească, să percepem icoana ca pe un răspuns potrivit dat de Dumnezeu la gesturile noastre – e ca o confirmare a faptului că suntem pe drumul cel bun, al mulțumirii și al recunoștinței; din contră, în momente de îndoială sau de răstriște sufletească, vedem același chip din icoană cu un gest dojenitor, blând, ferm, cu privirea parcă ușor îndepărtată de la fața noastră. Aceeași icoană, din aceeași biserică, în momente diferite…
Sărutul icoanei face ca, pentru o clipă, buzele să se lipească de aceasta sub forma inimii; amprenta buzelor pe lemnul sau sticla icoanei lasă, pentru câteva clipe, imaginea inimii pe suprafața netedă a Chipului revelat. Astfel, omul își lasă inima pe Chipul lui Dumnezeu, răspunzând gestului Lui de a se dărui oamenilor și împreună-participând la împărtășirea Lui întru lume. Lumina coboară în lume și o simțim, dincolo de percepția vizuală, cu inima buzelor care ne rămâne, pentru o clipă, impregnată prin sărut, pe Chipul Sfințeniei. Timpul dedicat sărutului icoanelor iese din măsura lui obișnuită, din bătaia secundelor, pentru că se măsoară în bătăile inimii. Iar ființa, prin inima buzelor lăsată fulgurant pe icoană, se racordează la verticalitatea vieții și a echilibrului, prin trăire și ascultare, devenind parte a întrupării.
Omul care sărută icoana își lasă jertfa inimii pe altarul lui Dumnezeu.
Mihai PĂTRAȘCU