În satele Maramureșului, în trecut, timpul avea altă măsură. Nu se număra în ceasuri, ci în anotimpuri, în roade strânse și în lucruri începute la vremea lor.
Odată cu adunarea ultimelor roade ale câmpului și cu liniștirea pământului sub brumă, în casele oamenilor se monta tiara, cunoscuta și sub numele de război de țesut.
Era un gest firesc, aproape ritualic, care marca intrarea într-un alt timp: timpul muncii tihnite, al serilor lungi și al gândurilor nerostite.
Când eram copil și veneam în vacanța de iarnă la bunici, serile aveau o densitate pe care astăzi o caut în zadar: lemnele trosneau în sobă, merele se coceau încet pe marginea plitei, răspândind un parfum dulce, amestecat cu mirosul greu, ușor înțepător, al petrolului din lampă.
În aer plutea sunetul brâglelor, acel zgomot ritmic, aproape hipnotic, care umplea casa fără să deranjeze.
Era muzica muncii, a continuității.
De cum termina mulsul vacilor, bunica se așeza cuminte la războiul de țesut. Mișcările ei erau sigure, învățate din copilărie, transmise din generație în generație fără grabă și fără manuale.
Bunicul, în partea cealaltă a încăperii, tăia câte un măr cu briceagul și îi curăța tacticos miezul cu sâmburi.
Nu își vorbeau. Și totuși, tăcerea lor nu era una goală.
Intrau fiecare în universul lui: ea, cu grijile pentru feciorul neînsurat și cu dorința de a lăsa la plecarea din această lume pe toti copiii așezați la casele lor; bunicul, cu gândul la vreun toc de ușă sau la o cadă pe care avea să le facă în ziua următoare.
Suveica sfârâia între fire, ca o delimitare a celor două lumi de gânduri.
Era o linie subțire între prezent și viitor, între ceea ce fusese și ceea ce urma să fie.
Țesutul nu era doar un meșteșug util, menit să umple casa de țoale, cergi și ștergare. Era o formă de ordine, o manieră de a pune sens în lume, de a transforma timpul în ceva palpabil.
Astăzi, când zgomotul orașelor a înlocuit trosnitul lemnelor, iar ecranele au luat locul războiului de țesut, revitalizarea acestui meșteșug devine mai mult decât un exercițiu de nostalgie. Ea este o necesitate culturală și umană.
În țesut se află nu doar o tehnică, ci o filozofie a răbdării, a atenției și a respectului față de material și față de muncă. Este o lecție despre ritm, despre a face lucrurile cu rost și cu suflet.
A readuce țesutul în atenția noastră înseamnă a crea punți între generații, a oferi tinerilor nu doar obiecte frumoase, ci și povești, rădăcini, identitate.
Înseamnă a înțelege că modernitatea nu trebuie să șteargă trecutul, ci să dialogheze cu el. Că, poate, avem nevoie din nou de seri în care suveica să sfârâie domol, iar gândurile să-și găsească locul.
Revitalizarea meșteșugului țesutului nu este despre a reconstitui exact o lume pierdută, ci despre a recupera un mod de a fi, despre a ne aminti că, între două fire aparent fragile, se poate construi o țesătură trainică — la fel ca între trecut și prezent, dacă avem răbdarea să le lăsăm să se întâlnească.
PÂNZA VIE este un proiect care asta își propune.
PÂNZA VIE SE VA TESE LA ȘIȘEȘTI-MARAMURES.
Natalia FORNVALD
