Dacă v-ați imagina că am crescut într-o familie în care fericirea a fost mereu la ea acasă, v-ați înșela. Am fost primul copil al unei familii tinere, în care mama era studentă, iar tatăl muncea din greu, cu mâinile și cu sufletul, pentru a ridica o casă și un viitor.
Tatăl meu este omul care a muncit „în fundul pământului” pentru ca mie să nu-mi lipsească nimic. Este adevărat, a lipsit de la serbările mele școlare, dar a fost prezent de fiecare dată când viața mea ajungea la o răscruce. A știut întotdeauna când aveam cea mai mare nevoie de el.
Este omul de la care am primit prima mașină, unicul om pentru care niciun sacrificiu nu a fost vreodată prea mare. S-a implicat cu toată inima în creșterea copiilor mei, s-a bucurat sincer de realizările fiecăruia dintre ei și a fost mereu stâlpul care ne-a ținut drepți.
La 70 de ani, a construit o casă în care să pot trăi liniștită, departe de mizeria unei căsnicii care nu mai putea continua. Pentru mine, el este tatăl. Pentru comunitatea șiseșteană, Vasile Buticaș este un om harnic, care și-a dedicat viața familiei.
Nu am avut niciodată curajul sau momentul potrivit să-i spun cât de mult îl iubesc. Poate am crezut că știe. Astăzi, tot ce pot face este să mă rog ca bunul Dumnezeu să mi-l țină sănătos și aproape mulți ani de acum înainte.
Dacă ar fi să aleg un moment plin de profunzime trăit alături de el, ar fi o seară de vară, stând sub părul din fața casei lui părintești. S-a uitat în jur cu o amărăciune tăcută și a șoptit, parcă pentru el însuși: „Ți-aș face o ciupercă, să nu te ploaie când îi veni pe aici și eu n-oi mai fi”.
Acea „ciupercă” este astăzi o casă adevărată, un loc în care îmi pot primi copiii și nepoții, un adăpost al familiei noastre.
Recent mi-a spus: „N-aș vrea să mor până nu-ți fac un cuptor pe vatră, să ai unde îți coace cozonacii de Paști și de Crăciun.”
Așa este tatăl meu: un om care și-a măsurat iubirea în lucruri trainice, în case ridicate, în griji purtate în tăcere și în promisiuni împlinite. Un om care nu a spus des „te iubesc”, dar a demonstrat-o o viață întreagă.
Acum, când împlinește 80 de ani, cuvintele mi-s sărace, dar îi spun din suflet: „pentru tot îți mulțumesc tati dragă și mă simt norocoasă că ești tatăl meu!”
Natalia FORNVALD
