Nu mai știm să citim, nu mai știm să gândim, nu mai știm să știm, nu mai știm să fim. A citi o carte, a scrie un text devin obiceiuri tot mai rare pentru marea masă a oamenilor. Ba chiar o rușine. Intelectualul este înlocuit de artificial, existența de o impusă – și complet falsă, dar comodă – inteligență. Și cred că dacă nu ne vom întoarce la cuvânt și la simplitatea lui, la citirea sau recitirea lui în cărți, la scrierea lui în text, existența noastră va fi puternic zdruncinată. Învățarea e un proces continuu, care combină factorul uman cu modalități – tot mai comode, provocatoare, interesante – de acumulare a cunoștințelor tot mai diverse. Însă din acest proces nu se poate exclude învățătorul, profesorul, maestrul, mentorul. Ei sunt cei care au făcut ca secretele construirii catedralelor să fie transmise din generație în generație, într-o manieră imposibil de învățat altfel decât prin implicare sufletească; un concert de Vivaldi și tehnica mânuirii instrumentelor muzicale nu vor putea fi niciodată învățate de la roboți, oricâtă informație ar gestiona aceștia; ce simte o mamă pentru copilul ei când e bolnav sau un fior sufletesc nu vor putea fi transmise de către inteligența artificială.

Realitatea falsă din jur, impusă de toate canalele prin care ajunge informația la noi, are o singură contracarare, pe moment: întoarcerea la originile cuvântului, la frumusețea poveștilor, la necesitatea citirii cărților (și a Cărții), la scrierea textelor. Existența prin cuvânt (vorbit, citit sau scris) și text este singura modalitate prin care eu, azi, mai văd supraviețuirea. Pentru că secolul acesta va fi marcat de textistență sau nu va mai fi deloc.

Mihai PĂTRASCU