Iubesc Minaur pentru că, înainte de a fi o echipă, a fost o parte din copilăria mea. A fost una dintre puținele bucurii curate ale unei vremi în care bucuriile erau puține, controlate, așezate atent între interdicții, lipsuri și cozi. În Baia Mare a anilor comuniști, oraș minier, muncitoresc, greu încercat, două nume aveau puterea de a aprinde inimile oamenilor fără aprobare de la nimeni. FC Baia Mare, echipa celebrului Viorel Mateianu, și Minaur. Stadionul și Sala Polivalentă erau locurile în care orașul respira altfel. Acolo nu se stătea la coadă pentru ulei, zahăr sau pâine. Acolo se stătea umăr lângă umăr pentru mândrie.

Tata mă ducea la fotbal și la handbal ca la biserică. Cu respect, cu emoție, cu acea solemnitate pe care doar oamenii simpli o pot da lucrurilor cu adevărat importante. Pentru mine, copil fiind, Minaur nu era doar o echipă. Era un ritual. Era drumul spre sală, rumoarea din tribune, mirosul parchetului, vocile ridicate la unison, explozia de bucurie după fiecare gol. Era sentimentul că Baia Mare contează. Că și noi, departe de capitală, avem ceva al nostru, ceva viu, ceva de neclintit.

Am crescut cu Minaur. Am crescut cu atmosfera fantastică din Polivalentă, cu tribunele care știau să iubească, să sufere și să împingă echipa de la spate. Am avut privilegiul să văd pe parchet nume care au intrat, fiecare la vremea lui, în memoria colectivă a orașului. Maricel Voinea, Petran, Porumb, Rădulescu, Gică Covaciu, Adi Popovici, Alin Morar, Peter Tatai, Adi Popovici, Neșovici, Vali Ciorâță și atâția alții. Nu îi pot aminti aici pe toți cei care au îmbrăcat tricoul Minaurului și au dus mai departe această poveste, dar îi respect pe fiecare și le mulțumesc pentru tot ce au însemnat pentru club și pentru suporteri. Nu erau doar sportivi. Erau oameni pe care orașul îi recunoștea, îi respecta și îi purta în povești. Pentru noi, Minaur era o stare de spirit. Mâncam Minaur, respiram Minaur, trăiam Minaur.

Regretatul antrenor emerit Lascăr Pană a înțeles ceva esențial. O echipă nu devine mare doar prin rezultate, ci prin felul în care reușește să intre în sufletul oamenilor. El a știut să facă Minaur iubit. A știut să aducă lumea la sală, să construiască o identitate și să dea Băii Mari curajul de a se bate cu granzii din București. Pe atunci, mulți credeau că o echipă din provincie nu poate câștiga campionatul. Era aproape o lege nescrisă a sportului românesc. Și poate tocmai de aceea, când Minaur a reușit, sigur, după Revoluție, să ia campionatul, bucuria a fost atât de mare.

Când Minaur a luat primul campionat, eram acolo. La București, la meciul cu Dinamo. Antrenor era nea Gheri. Ce am trăit atunci rămâne greu de pus în cuvinte. A fost una dintre acele clipe rare în care simți că timpul se oprește și că un oraș întreg încape într-o sală, într-un strigăt, într-o lacrimă. Suporterii mergeau în deplasări, susțineau echipa, iubeau Minaur cu o pasiune greu de explicat celor care n-au trăit-o. De aceea spun că Minaur este în ADN-ul băimărenilor. Pentru că, la un moment dat, a fost o iubire care nu trăda.

Mai târziu, viața m-a purtat și mai aproape de fenomen. Pe vremea când eram la Radio Contact, presa a preluat, într-un moment dificil, destinele echipei de handbal feminin a orașului, HC Selmont, cum se numea atunci. Cu sacrificii și implicare totală, Liviu Bala și Daniel Kotecz au reușit să salveze echipa și să îi găsească un investitor, pe Marcel Mariș, Dumnezeu să-l ierte. A fost o altă dovadă că handbalul în Baia Mare nu a fost niciodată doar despre scoruri. A fost despre oameni care au pus suflet, timp, energie, bani, relații și credință într-o idee care merita dusă mai departe.

Apoi, în anii HCM-ului, am avut bucuria de a fi MC, crainic la sală, o misiune preluată de la prietenul meu drag, „Bunicul’” Sandu Nicoară. Așa am avut ocazia să văd și să prezint mari victorii ale fetelor, inclusiv în Champions League. Au fost seri în care Baia Mare a sunat european. Seri în care Polivalenta a redevenit centrul orașului. Seri în care publicul a fost, din nou, acel jucător în plus despre care se vorbește atât de des, dar care la Baia Mare chiar există. Apoi, am trăit și bucuria rară ca ambele echipe ale Minaurului să ajungă să joace în Champions League. Iuuui, cum să uiți așa ceva?

Sigur, am fost MC și în liga a doua. Pentru că iubirea adevărată nu merge la sală doar când sunt reflectoare, cupe europene și adversari celebri. Iubirea adevărată rămâne și când e greu, când tribunele sunt mai goale, când speranțele sunt mai mici și când trebuie să o iei de la capăt. Asta am încercat să fac și eu, atât cât am putut. Până când, la un moment dat, o „domnucă” de pe la birouri mi-a spus că nu sunt suficient de dinamic. Nu-i bai. Pot sta gratis și acasă. Dar, dincolo de ironie, am înțeles atunci încă o dată că instituțiile trec prin oameni foarte diferiți, în timp ce dragostea pentru un club rămâne, dacă e adevărată.

În ultima perioadă, atunci când timpul mi-a permis, am continuat să merg la sală. Uneori am mai fost MC, la invitația lui Răzvan Pop, căruia îi sunt recunoscător pentru bucuria oferită. Sunt convins că și Radu Țolas este în asentimentul meu. Mulțumim, Kembo. Dar pentru mine, probabil, această etapă s-a încheiat. Mă voi bucura în continuare de handbal din tribună, în calitate de suporter. Poate că acesta este, până la urmă, locul cel mai curat din care poți iubi o echipă. Fără microfon, fără obligații, doar cu inima.

Îmi doresc ca Minaur să redevină ceea ce trebuie să fie. Nu doar o echipă care câștigă meciuri, ci un club care câștigă, din nou și din nou, inimile oamenilor. Pentru că locul Minaurului este, înainte de toate, în sufletul suporterilor. Un club puternic nu se construiește doar din bugete, transferuri, organigrame și comunicate. Un club puternic se construiește din simbioza dintre jucători, administrație și suporteri. Din respect reciproc. Din comunicare. Din transparență. Din sentimentul că toți trag în aceeași direcție.

Minaur trebuie să lase suporterii aproape. Să îi asculte. Să îi implice. Să înțeleagă că oamenii care vin la sală nu sunt decor, ci memorie vie. Ei sunt cei care au văzut generații, victorii, eșecuri, promovări, retrogradări, promisiuni, dezamăgiri și renașteri. Ei sunt cei care au dus numele clubului mai departe, dincolo de fiecare sezon. Ei sunt cei care pot face ca o echipă să nu fie doar o structură sportivă, ci o comunitate.

Sper ca, începând cu sezonul viitor, deciziile să fie coerente, transparente, aplicate și corecte. Sper ca Minaur să își regăsească liniștea, demnitatea și forța. Sper ca sala să se umple nu doar pentru că echipa câștigă, ci pentru că oamenii simt că fac parte din ceva. Sper ca jucătorii care îmbracă tricoul Minaurului să înțeleagă ce poartă pe piept. Nu doar un nume de club, ci o istorie, o emoție și o responsabilitate.

De ce iubesc Minaur? Pentru că Minaur a fost acolo când aveam nevoie de bucurie. Pentru că mi-a legat copilăria de mâna tatălui meu. Pentru că mi-a arătat că un oraș de provincie poate avea orgoliu, curaj și voce. Pentru că am văzut oameni mari pe parchet și oameni simpli în tribune, uniți de aceeași pasiune. Pentru că am trăit cu Minaur clipe pe care nu le poate lua nimeni. Pentru că, uneori, o echipă devine mai mult decât o echipă. Devine familie, memorie, identitate.

Promit să rămân suporter adevărat. Să aplaud din tribună. Să sper. Să critic atunci când trebuie, dar să nu uit niciodată de unde vine iubirea asta. Iar dacă Minaur va redeveni ceea ce poate fi, o voi face cu zâmbetul pe buze. Pentru că unele iubiri nu se explică până la capăt. Se trăiesc. Iar Minaur, pentru mine, se trăiește de o viață.