65 de vieți pierdute. Oameni tineri, cu visuri, cu planuri, cu un viitor care ar fi trebuit să le aparțină. În urma lor au rămas părinți, frați, prieteni și o durere pe care nicio comemorare nu o poate vindeca.

Dar Colectiv nu înseamnă doar incendiul care a îngrozit o țară. Înseamnă și ceea ce a urmat. Zilele în care ni se spunea că „avem de toate”, în timp ce spitalele se confruntau cu limitele unui sistem nepregătit să îngrijească atât de mulți pacienți cu arsuri grave. Au urmat decese în spitale, infecții nosocomiale descoperite în dosarele medicale și întrebări dureroase despre transferurile în străinătate, unele rămase fără răspuns până astăzi.

Unsprezece ani mai târziu, România încă nu are funcționale cele trei centre pentru mari arși promise după tragedie. Ancheta privind îngrijirea victimelor continuă, iar familiile așteaptă adevărul. Între timp, generații întregi au crescut cu promisiunea că o asemenea tragedie nu trebuie să se mai repete.

Colectiv ar fi trebuit să fie momentul în care am înțeles că viețile oamenilor nu pot depinde de improvizație, de declarații liniștitoare sau de norocul de a ajunge la timp într-un spital din altă țară.

Nu știm dacă România ar putea gestiona astăzi o tragedie de aceeași amploare. Știm însă că, după 11 ani, încă există motive serioase de îngrijorare.

Și poate că aceasta este cea mai apăsătoare concluzie. Nu doar că am pierdut 65 de oameni, ci că, după atâta durere, încă nu putem spune cu certitudine că am învățat să-i protejăm pe cei care vin după ei.

Să nu-i uităm. Și, mai ales, să nu confundăm niciodată comemorarea cu îndeplinirea datoriei față de ei.

Dan Cristian COARDĂ