Niciun om nu pleacă la război cu gândul că va deveni erou. Pleacă, de cele mai multe ori, cu speranța că se va întoarce. Că va mai deschide o dată poarta casei, că își va revedea părinții, soția sau copiii, că va mai avea parte de o dimineață obișnuită, în care singura grijă să fie ziua care începe. Unii s-au întors. Alții au rămas pe câmpurile de luptă, departe de cei dragi, lăsând în urmă fotografii, scrisori și o așteptare care nu s-a mai sfârșit niciodată.

Despre acești oameni ar trebui să fie, înainte de toate, ziua de 25 octombrie. Despre viețile lor, despre curajul de a merge mai departe atunci când frica era firească și despre sacrificiul pe care astăzi, la adăpostul păcii, ne este greu să îl înțelegem pe deplin. Istoria vorbește despre armate, fronturi, strategii și victorii. În spatele acestor cuvinte se află însă destine omenești. Fiecare soldat căzut a avut un nume, o familie, o casă în care cineva l-a așteptat. Fiecare nume săpat într-un monument reprezintă o viață care ar fi putut continua, o poveste rămasă neterminată.

La 25 octombrie 1944, odată cu eliberarea orașului Carei, armata română încheia luptele pentru eliberarea teritoriului național aflat sub ocupație străină. Era un moment de profundă însemnătate istorică, dar și unul în care bucuria victoriei purta inevitabil povara pierderilor omenești. Au trecut 82 de ani de atunci. România este alta, lumea s-a schimbat, iar generațiile care au cunoscut războiul dispar treptat. Ceea ce nu ar trebui să dispară este memoria celor care au făcut posibilă libertatea de care ne bucurăm astăzi.

Pentru că pacea ni se pare firească doar atunci când nu mai știm cât a costat.

În octombrie 1944, când militarii români luptau pentru eliberarea ultimelor teritorii din nord-vestul Transilvaniei, puțini dintre cei aflați pe front aveau probabil răgazul să se gândească la locul pe care aveau să îl ocupe în istorie. Pentru ei, fiecare zi însemna o nouă încercare, fiecare ordin presupunea un risc, iar fiecare înaintare putea fi ultima.

Victoria de la Carei avea să devină unul dintre reperele fundamentale ale istoriei militare românești. Dar înainte de a deveni un simbol, ea a fost rezultatul unor lupte grele, purtate de oameni care au înfruntat moartea pentru eliberarea unei părți a țării.

Astăzi, privim acele evenimente de la distanța unor generații care nu au cunoscut direct războiul. Pentru noi, anul 1944 este o dată din manualele de istorie. Pentru cei care l-au trăit, a fost anul în care viețile lor au fost schimbate definitiv.

Unii au revenit acasă purtând răni vizibile. Alții au adus cu ei amintiri despre care nu au mai putut vorbi niciodată. Iar familiile celor căzuți au fost nevoite să învețe să trăiască în absența unor oameni pe care i-au așteptat, uneori, ani întregi.

În spatele fiecărei victorii militare există și această parte a istoriei, mai puțin prezentă în discursurile oficiale. Partea care vorbește despre suferință, despre pierdere și despre prețul uman al libertății.

Maramureșul are propriile sale amintiri despre aceste vremuri. În satele și orașele județului, monumentele eroilor păstrează numele celor care au plecat la război și nu s-au mai întors. Sunt nume pe lângă care trecem adesea grăbiți, fără să ne oprim să ne întrebăm cine au fost oamenii din spatele lor. Poate au fost tineri care nu apucaseră să își întemeieze o familie. Poate au fost tați care și-au lăsat copiii acasă, cu promisiunea că se vor întoarce. Poate au fost oameni care nu își doriseră niciodată altceva decât să își lucreze pământul, să își crească animalele și să își trăiască viața în liniștea satului natal.

Războiul i-a scos însă din lumea lor și i-a dus în locuri unde au fost nevoiți să ia decizii pe care nimeni nu ar trebui să fie pus în situația de a le lua.

Aici se află, poate, adevărata dimensiune a sacrificiului lor. Nu în imaginea idealizată a eroului lipsit de teamă, ci în curajul unui om obișnuit de a-și îndeplini datoria în împrejurări extraordinare.

De aceea, Ziua Armatei Române nu ar trebui să fie doar o celebrare a victoriei, ci și un moment de reflecție asupra fragilității păcii.

Suntem obișnuiți să vorbim despre libertate ca despre un drept firesc. Ne exprimăm opiniile, ne alegem drumul în viață, călătorim, muncim și ne construim viitorul fără să ne gândim prea des că toate aceste lucruri pot deveni, în anumite împrejurări istorice, privilegii pierdute.

Generațiile care au cunoscut războiul au înțeles această realitate într-un mod pe care noi sperăm să nu fim nevoiți să îl experimentăm.

Poate tocmai de aceea avem datoria să le păstrăm memoria vie. Nu pentru a cultiva nostalgia unor vremuri marcate de suferință și nici pentru a transforma războiul într-o poveste romantică despre eroism, ci pentru a înțelege cât de important este să apărăm pacea. Respectul față de cei care au luptat nu presupune glorificarea conflictelor armate. Dimpotrivă, el ar trebui să ne facă mai conștienți de consecințele lor și mai responsabili față de lumea pe care o lăsăm generațiilor viitoare.

Armata Română de astăzi își desfășoară activitatea într-o realitate profund diferită de cea a anului 1944. România este membră NATO, iar militarii români participă la misiuni, exerciții și activități de pregătire alături de partenerii și aliații țării.

Tehnologia militară a evoluat, provocările de securitate s-au schimbat, iar pregătirea necesară pentru apărarea națională este tot mai complexă. Cu toate acestea, în centrul instituției se află aceeași responsabilitate fundamentală, apărarea țării și a cetățenilor săi.

În spatele uniformelor de astăzi se află tot oameni. Oameni care au familii, copii, părinți și planuri de viitor. Oameni care acceptă o profesie în care disciplina, responsabilitatea și disponibilitatea de a răspunde chemării datoriei fac parte din viața de fiecare zi.

Pentru un militar, angajamentul față de țară nu se rezumă la ceremonia depunerii jurământului. El continuă în anii de pregătire, în misiunile dificile, în perioadele petrecute departe de familie și în asumarea unor riscuri pe care societatea civilă le cunoaște adesea doar din relatările presei. Militarii români care au participat la misiuni internaționale, cei răniți în teatrele de operații și cei care și-au pierdut viața în îndeplinirea datoriei ne amintesc că sacrificiul militar nu aparține exclusiv trecutului.

Există și astăzi familii pentru care uniforma militară înseamnă mândrie, dar și îngrijorare. Există părinți care își așteaptă copiii să revină din misiuni, soții care numără zilele până la întoarcerea celor dragi și copii care învață prea devreme ce înseamnă absența unui părinte.

Poate că aceste realități nu se văd în fotografiile oficiale și nici în imaginile de la paradele militare. Ele fac însă parte din viața armatei la fel de mult ca disciplina, pregătirea și ceremonialul.

Tocmai de aceea, respectul față de Armata Română trebuie să depășească momentul festiv al zilei de 25 octombrie.

O instituție atât de importantă pentru siguranța națională are nevoie de oameni bine pregătiți, de echipamente corespunzătoare și de condiții care să le permită militarilor să își îndeplinească misiunile în siguranță. Are nevoie de stabilitate, de profesionalism și de decizii responsabile.

În egală măsură, veteranii de război, militarii în rezervă și familiile celor căzuți la datorie merită mai mult decât recunoștință exprimată în discursuri. Merită respect și sprijin concret, nu doar în zilele în care instituțiile publice depun coroane de flori la monumentele eroilor.

Ar fi nedrept să ne amintim de sacrificiul militar doar atunci când calendarul ne oferă un prilej oficial.

Ceremoniile sunt importante. Drapelele, onorurile militare și momentele de reculegere dau expresie publică respectului față de cei care au servit țara. Dar adevărata recunoștință nu se măsoară în solemnitatea discursurilor, ci în felul în care o societate își tratează oamenii.

Iar acest lucru este valabil nu doar pentru militari, ci pentru toți cei care își asumă responsabilități în serviciul public.

Există o formă de patriotism care nu are nevoie de cuvinte mari. Se manifestă prin îndeplinirea datoriei, prin respectarea angajamentelor, prin cinste și prin grija față de ceilalți. Este patriotismul oamenilor care își fac meseria cu responsabilitate, fără să aștepte permanent aplauze sau recunoaștere.

În cazul militarilor, această responsabilitate poate merge până la sacrificiul propriei vieți. Este ceea ce conferă profesiei militare o dimensiune aparte și ceea ce ar trebui să ne determine să privim uniforma cu respect.

Într-o societate în care cuvintele mari sunt uneori folosite prea ușor, poate că ar fi bine să redescoperim și valoarea gesturilor simple. Să ne oprim câteva clipe în fața unui monument al eroilor. Să citim numele celor înscriși pe piatra sa. Să le povestim copiilor de ce există acele monumente și ce au însemnat războaiele pentru generațiile trecute. Să ascultăm poveștile veteranilor cât încă mai avem această șansă.

Nu pentru a rămâne prizonierii trecutului, ci pentru a înțelege mai bine prezentul.

Pentru că memoria istorică nu este doar o formă de respect față de cei care nu mai sunt. Este și o responsabilitate față de cei care vor veni.

La 25 octombrie 2026, la 82 de ani de la eliberarea orașului Carei, România își cinstește armata și își amintește de un moment care a rămas înscris în istoria sa. Dincolo de această aniversare, ziua ne invită să reflectăm la relația dintre libertate și responsabilitate, dintre trecut și prezent, dintre sacrificiile unor generații și obligațiile celor care le-au urmat.

Noi nu mai suntem chemați să trăim încercările prin care au trecut bunicii și străbunicii noștri. Avem însă obligația morală de a nu risipi ceea ce ei au apărat cu atâtea sacrificii. Să construim o societate în care libertatea este respectată, în care instituțiile își îndeplinesc misiunea și în care interesul public nu rămâne doar o formulă frumoasă din discursurile oficiale. Să înțelegem că dragostea de țară nu se demonstrează exclusiv prin declarații patriotice, ci și prin felul în care ne purtăm unii cu ceilalți, prin respectul pentru adevăr, prin responsabilitatea față de comunitate și prin grija pentru viitorul acestei țări.

Poate că acesta este cel mai potrivit omagiu pe care îl putem aduce celor care au luptat pentru România.

Să păstrăm vie amintirea lor și să încercăm să fim demni de sacrificiile pe care le-au făcut.

În această zi, gândul nostru se îndreaptă către militarii care au căzut pe câmpurile de luptă, către veteranii care au purtat în suflet amintirea războiului, către cei care au servit sub drapel și către cei care își îndeplinesc astăzi misiunile în Armata Română.

Le datorăm respect și recunoștință, dar mai ales înțelegerea faptului că libertatea nu este un bun câștigat definitiv, indiferent de împrejurări. Ea trebuie apărată, prețuită și transmisă mai departe.

Iar atunci când, la 25 octombrie, vom vedea drapelul României ridicat în cinstea militarilor săi, poate că ar trebui să ne gândim pentru o clipă nu doar la victoriile trecutului, ci și la omul care, cu multe decenii în urmă, a plecat de acasă sperând să se întoarcă.

La cel care nu a mai apucat să își vadă copiii crescând. La cel care nu a mai deschis poarta casei. La cel al cărui nume a rămas pe o cruce sau pe un monument, pentru ca generațiile următoare să nu îl uite.

Pentru că în spatele fiecărei pagini de istorie există oameni. Iar în spatele libertății noastre există vieți care nu au mai avut șansa de a fi trăite până la capăt.

Acesta este, dincolo de orice ceremonie, adevăratul înțeles al zilei de 25 octombrie.

La mulți ani, Armatei Române!

Respect celor care poartă astăzi uniforma militară și recunoștință veșnică celor care nu s-au mai întors acasă.

Dan Cristian COARDĂ