Maramureșul a avut întotdeauna o relație aparte cu Biserica. Aici, biserica nu a fost doar locul liturghiei. A fost reper, adăpost, memorie, școală, loc de întâlnire și, în vremuri grele, una dintre puținele instituții în jurul cărora comunitatea s-a putut reface. Bisericile de lemn, mănăstirile, parohiile și oamenii lor nu aparțin doar patrimoniului. Ele fac parte din însăși arhitectura sufletească a locului.

Dar într-o societate modernă, în care nevoile devin tot mai complexe, iar instituțiile publice nu reușesc întotdeauna să ajungă acolo unde suferința este mai mare, rolul Bisericii se schimbă. Sau, poate, mai corect spus, se întoarce la una dintre misiunile sale esențiale. Grija pentru cel bolnav, pentru cel singur, pentru cel aflat la marginea puterilor sale.

Gala Caritabilă „Filantropia”, organizată în 25 septembrie la Recea de Asociația „Filantropia Maramureșeană”, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop Iustin, trebuie privită din această perspectivă. Nu doar ca un eveniment festiv, nu doar ca o seară în care oameni din mediul de afaceri, autorități și membri ai comunității au fost invitați să contribuie financiar. În spatele unei astfel de seri există un proiect care vorbește despre una dintre cele mai delicate forme ale suferinței omenești.

Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Pantelimon”, aflat în construcție la Satu Nou de Jos, în comuna Groși, este gândit pentru oameni care ajung într-un moment în care medicina nu mai poate promite întotdeauna vindecarea, dar poate și trebuie să ofere demnitate, alinare și îngrijire.

Construcția centrului este realizată printr-un proiect cofinanțat din fonduri europene, iar finanțarea acoperă ridicarea și dotarea acestuia. Funcționarea sa va depinde însă, în bună măsură, de capacitatea comunității de a se implica și de a susține pe termen lung un serviciu medical și social extrem de costisitor și de necesar.

Aici se vede poate cel mai clar diferența dintre o instituție care administrează și o comunitate care își asumă.

Este ușor să vorbești despre solidaritate. Este mai greu să o transformi în clădiri, servicii, personal, medicamente, paturi și îngrijire pentru oameni pe care poate nu îi vei cunoaște niciodată.

În acest efort, rolul Părintelui Arhimandrit Dr. Ioachim Tomoiagă, Consilier și Delegat Eparhial, merită evidențiat. Președinte al Asociației „Filantropia Maramureșeană”, el se află în centrul unei construcții instituționale și sociale care nu începe odată cu această gală. Implicarea sa în organizarea proiectului, în apropierea oamenilor de această cauză și în construirea unei rețele de sprijin a fost una dintre componentele importante ale întregului demers.

În cazul Centrului „Sfântul Pantelimon”, această implicare înseamnă mai mult decât prezență publică. Înseamnă organizare, identificarea resurselor, construirea de parteneriate și, poate cel mai dificil, convingerea oamenilor că un asemenea proiect trebuie susținut nu doar până când se taie panglica, ci ani de zile după aceea.

Adevărata provocare a unui centru de îngrijiri paliative nu este doar să fie construit.

Este să poată funcționa.

Să existe medici și asistente. Să existe bani pentru tratamente, utilități, hrană și echipamente. Să existe oameni pregătiți să stea lângă un bolnav atunci când medicina curativă și-a atins limitele. Să existe cineva care să înțeleagă că, uneori, a vindeca nu mai este posibil, dar a îngriji rămâne o obligație.

Din acest punct de vedere, Gala „Filantropia” devine mai mult decât o strângere de fonduri. Devine o invitație adresată Maramureșului de a participa la un proiect comun.

Poate aici trebuie căutat și rolul contemporan al Bisericii.

Nu în competiție cu statul și nici în încercarea de a-i lua locul. Un centru de îngrijiri paliative nu ar trebui să existe pentru că statul nu poate face suficient. Ar trebui să existe pentru că o societate matură înțelege că marile probleme nu pot fi rezolvate de o singură instituție.

Statul are responsabilitatea sa. Biserica are responsabilitatea sa. Mediul privat are responsabilitatea sa. Comunitatea are responsabilitatea sa.

Iar când toate acestea se întâlnesc, lucrurile care păreau imposibile încep să capete fundație, pereți și acoperiș.

Maramureșul cunoaște bine această formă de solidaritate. În satele sale, oamenii au ridicat biserici împreună. Au reparat case după incendii. Au strâns bani pentru familii lovite de necaz. Au muncit pentru vecin fără să întrebe întotdeauna ce primesc în schimb.

Poate că filantropia modernă nu este, în fond, foarte diferită.

Doar că astăzi în locul unei clăci există contracte, proiecte europene, bugete, specialiști și reguli administrative. În spatele lor rămâne însă aceeași idee veche, aproape instinctivă în comunitățile maramureșene.

Când unul dintre noi nu mai poate, ceilalți trebuie să fie acolo.

Pentru mine, această poveste are și o dimensiune personală. Am fost onorat să fiu „vocea” filmului de prezentare dedicat Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfântul Pantelimon”. Să dau glas unui asemenea proiect nu a fost doar un exercițiu profesional, ci și o întâlnire directă cu sensul lui. Pentru că, dincolo de imagini, de cifre și de planuri, acest centru vorbește despre oameni aflați în cel mai vulnerabil moment al vieții lor și despre felul în care alegem să nu îi lăsăm singuri.

Un centru de îngrijiri paliative vorbește despre viață tocmai în momentul în care pare că vorbește despre sfârșitul ei. Vorbește despre felul în care alegem să ne purtăm cu omul atunci când nu mai poate produce, nu mai poate munci și uneori nici nu mai poate spera la vindecare.

Atunci se vede poate cel mai bine ce fel de societate suntem.

Iar dacă Biserica poate aduce în jurul unei asemenea cauze oameni, instituții și resurse, atunci rolul ei social nu mai este o formulă rostită în discursuri.

Devine faptă.

La Satu Nou de Jos, acel fapt începe deja să capete forma unei clădiri.

Mai departe, însă, va trebui să capete forma unei comunități.

Dan Cristian COARDĂ