Există un dor pe care timpul nu-l vindecă, ci doar ne învață să-l purtăm. Dorul după un părinte. După omul în fața căruia puteai să-ți deschizi sufletul fără teamă, care îți cunoștea slăbiciunile, dar nu înceta să te iubească, și a cărui binecuvântare îți dădea puterea să mergi mai departe.

Un asemenea dor purtăm de zece ani după Părintele nostru, Arhiepiscopul Iustinian Chira, omul care a iubit Maramureșul și Sătmarul cu o dragoste atât de mare, încât și-a făcut din slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor rostul întregii vieți.

La 30 octombrie 2016, într-o dimineață de duminică, în timp ce în bisericile Maramureșului se săvârșea Sfânta Liturghie, Părintele Arhiepiscop Iustinian își încheia, la 95 de ani, călătoria pământească. După aproape trei sferturi de veac de slujire, cel care luminase atâtea suflete era chemat la Domnul.

Au trecut zece ani de când nu-i mai auzim glasul, de când mâna sa nu se mai ridică pentru binecuvântare și de când privirea aceea blândă, plină de înțelepciune, nu ne mai întâmpină pe cărările Rohiei sau în bisericile pe care le-a iubit. Și totuși, ceva din prezența sa a rămas printre noi. În rugăciunile mănăstirilor, în bisericile ridicate sau binecuvântate, în amintirile oamenilor și, mai ales, în acea parte a sufletului unde îi păstrăm pe cei pe care i-am iubit fără să ne imaginăm vreodată că va trebui să ne despărțim de ei.

Născut în Plopișul Maramureșului, într-o familie de țărani credincioși, tânărul Ioan Chira pornea, în martie 1941, spre Mănăstirea Rohia. Nu știa atunci câte încercări îi va aduce viața, dar știa cui dorește să i-o dăruiască. A cunoscut războiul, anii grei ai comunismului, umilințele și nedreptățile unei epoci care a încercat să îndepărteze credința din inimile oamenilor. Dar nu și-a pierdut nici încrederea în Dumnezeu, nici dragostea pentru oameni.

A rămas, înainte de toate, un om al bunătății.

Un ierarh care a știut să fie mare fără să-i facă pe ceilalți să se simtă mici, puternic fără să fie aspru și înțelept fără să-și transforme înțelepciunea în prilej de mândrie. În preajma sa, omul simplu se simțea ascultat, cel îndurerat găsea mângâiere, iar cel împovărat de greșeli descoperea că există întotdeauna speranța ridicării.

Poate că una dintre cele mai frumoase mărturii ale acestei iubiri rămâne legătura sa cu Nicolae Steinhardt. Într-o vreme în care trecutul de deținut politic al marelui cărturar stârnea suspiciunea autorităților comuniste, Părintele Iustinian a avut curajul să-i deschidă drumul spre Rohia. Prin ocrotirea sa și prin grija Părintelui Serafim Man, Steinhardt avea să găsească aici liniștea și libertatea lăuntrică pe care le căutase atât de mult.

Într-o lume în care mulți se temeau să deschidă o ușă, Părintele Iustinian a avut curajul să deschidă o inimă și o mănăstire.

Tot la Rohia avea să crească duhovnicește tânărul Iustin, cel care, în anul 1985, îl primea pe venerabilul ierarh drept naș de călugărie. Între ei s-a așezat atunci o legătură care avea să devină una dintre cele mai frumoase mărturii despre iubirea părintească și recunoștința filială.

Părintele Arhiepiscop Iustinian a văzut în fiul său duhovnicesc chemarea slujirii, i-a înțeles darurile și i-a oferit încrederea de care avea nevoie pentru a le pune în lucrare. În anul 1994 l-a propus pentru treapta arhieriei, iar vreme de douăzeci și doi de ani au purtat împreună bucuriile și poverile unei eparhii renăscute după decenii de încercări.

Au zidit, au întărit, au încurajat și au slujit. Dar, dincolo de toate împlinirile văzute, a rămas frumusețea unei legături în care părintele nu și-a ținut fiul în umbra sa, ci l-a pregătit să meargă mai departe.

Pentru că un părinte adevărat nu lasă în urmă doar ceea ce a construit, ci și oameni capabili să-i continue binele.

În decembrie 2016, Preasfințitul Iustin devenea Episcop al Maramureșului și Sătmarului, primind responsabilitatea continuării unei lucrări pe care o slujise, vreme de peste două decenii, alături de părintele său duhovnicesc.

Astăzi, în fiecare biserică în care se înalță rugăciunea, în fiecare mănăstire în care candela credinței rămâne aprinsă și în fiecare împlinire a eparhiei se regăsește ceva din osteneala și dragostea Părintelui Arhiepiscop Iustinian.

Aceasta este, poate, una dintre cele mai mari biruințe ale unui om. Să plece din lumea aceasta, dar binele său să nu se oprească odată cu el.

Și totuși, oricât de mângâietoare ar fi această continuitate, ea nu poate șterge dorul. Dorul după glasul cunoscut, după un sfat, după o binecuvântare, după acea privire care îți spunea, fără prea multe cuvinte, că nu ești singur.

La 3 noiembrie 2016, mii de oameni își luau rămas-bun de la Părintele lor, în Catedrala Episcopală din Baia Mare. Iar când trupul său a fost purtat spre Mănăstirea Rohia, locul în care își începuse viața monahală, parcă o întreagă existență se întorcea acasă.

Acolo, la intrarea în mănăstire, Părintele Arhiepiscop Iustinian își doarme somnul de veci. Aproape de oamenii pe care i-a iubit atât de mult.

Parcă nici după plecarea sa nu a dorit să se îndepărteze de ei. A rămas la poartă, acolo unde urcă pelerinii, unde oamenii își aduc durerile și speranțele, unde o lumânare aprinsă și o rugăciune spusă în șoaptă păstrează vie legătura dintre un părinte și fiii săi duhovnicești.

Ne răsună și astăzi în inimă făgăduința sa de a-i aștepta pe credincioși la poarta Raiului. Câtă frumusețe sufletească poate încăpea într-o asemenea promisiune! Cât de mult trebuie să fi iubit un părinte, încât să-și dorească să nu intre singur nici măcar în bucuria veșniciei!

Au trecut zece ani. Lumea s-a schimbat, generațiile au crescut, iar timpul a așezat peste amintiri liniștea lui. Dar dorul după Părintele Iustinian nu s-a împuținat. Poate pentru că oamenii care ne iubesc cu adevărat nu pleacă niciodată cu totul din viața noastră. Rămân în ceea ce ne-au învățat, în binele pe care ne-au îndemnat să-l facem și în puterea de a ierta, de a răbda și de a iubi mai mult.

Astăzi, la împlinirea unui deceniu de la mutarea sa la Domnul, ne plecăm frunțile cu recunoștință pentru darul de a fi avut un asemenea părinte în mijlocul nostru.

Îi mulțumim pentru credința sa, pentru rugăciunile pe care le-a rostit în tăcere, pentru oamenii pe care i-a mângâiat, pentru curajul cu care a apărat valorile creștine și pentru dragostea cu care a pregătit continuitatea slujirii sale prin Preasfințitul Părinte Iustin.

Dar, mai presus de toate, îi mulțumim pentru că ne-a arătat cât de frumoasă poate deveni viața unui om atunci când este dăruită în întregime lui Dumnezeu și semenilor săi.

Părinte Arhiepiscop Iustinian, dacă am putea întoarce timpul pentru o singură clipă, poate că nu ți-am cere nimic din lucrurile acestei lumi. Am vrea doar să ne mai așezi o dată mâna pe creștet, să ne privești cu aceeași blândețe și să ne dăruiești binecuvântarea după care tânjim de zece ani.

Am mai vrea să-ți spunem cât de mult te-am iubit și cât de mult ne-ai lipsit. Să-ți mulțumim pentru toate rugăciunile pe care le-ai înălțat fără ca noi să le știm și pentru toată grija pe care ai purtat-o în tăcere, ca un părinte care își ocrotește copiii.

Dar timpul nu se întoarce.

Ne rămâne credința că iubirea nu moare și nădejdea că despărțirea nu este ultimul cuvânt al vieții noastre.

Vom continua să urcăm la Rohia, să aprindem lumânări lângă mormântul tău și să încercăm să fim mai buni, mai iertători și mai aproape de Dumnezeu. Vom păstra vie amintirea ta și vom privi cu recunoștință spre lucrarea pe care fiul tău duhovnicesc, Preasfințitul Iustin, o duce mai departe.

Au trecut zece ani, Părinte, dar dorul nu a îmbătrânit, recunoștința nu s-a împuținat, iar lumina vieții tale continuă să ardă în sufletele celor care te-au iubit.

Și dacă, prin mila lui Dumnezeu, ne va fi îngăduit să ajungem cândva la porțile Împărăției Cerurilor, nădăjduim să te întâlnim acolo, așa cum ai făgăduit, și să primim încă o dată binecuvântarea ta.

Până atunci, Părinte, noi îți vom păstra candela aprinsă.

Veșnică să-ți fie pomenirea, Părintele nostru, Arhiepiscopul Iustinian!

Cu dorul unor copii care nu și-au uitat părintele, cu recunoștința celor care au primit lumină și cu nădejdea revederii în Împărăția lui Dumnezeu.

Dan Cristian COARDĂ