Nu știu ce am avut, nu știu ce mi s-a întâmplat, nu știu ce e cu mine, nu știu ce m-a apucat, sau, cum s-ar spune în Ardeal, nu știu ce bai am – sunt doar câteva din afirmațiile pe care le-am făcut cu toții de mii de ori. Și pe care le folosim zilnic, ca un automatism verbal. Niciodată nu avem o explicație logică la acest banal nu știu ce. Îl punem pe seama intuiției, a inspirației, a impoziției, ba chiar a iritației – dar parcă nici nu mergem mai departe cu gândul să încercăm a-l descoase. El vine ca o explicație salvatoare – sau chiar justificare – a oricăror momente în care nu am știut să fim noi, pentru că de multe ori în spatele acestui nu știu ce rănim, lovim, greșim, alegem fără sens. Când cineva din exterior ne spune că alegerea noastră nu a fost cea potrivită, se adeverește că acel nu știu ce care ne-a îndemnat să facem un anumit gest are o conotație negativă. La fel ca și urmările gestului nostru. Și apoi, după încercarea de a ne justifica gestul e pusă pe seama acelui nu știu ce, ca un recul din scutul universului, ne blamăm pe noi, inevitabil: pentru că nu merit nimic pe lumea asta, pentru că eu sunt doar întuneric, pentru că eu trebuie să plec. Dorul de ducă este acel nu știu ce care, pentru a ne elibera de povara unor gesturi, se instaurează în ciobul de dumnezeire din noi, iar explicația logică a acestui dor nu există.

Nu știu ce e de făcut în astfel de cazuri. Nu știu ce ar fi mai plăcut celor din jur, dar mai cu seamă Lui. Știu însă că în astfel de momente eu încerc să îmi cultiv talantul, să îmi sap via cuvintelor și să o îngrijesc, pentru ca vițele ideilor să dea viață boabelor de cuvinte noi, din care să poată gusta atât cei flămânzi, cât și cei însetați. Atât cei care cunosc gustul cuvintelor și au un dor de a le consuma, în ciorchini din via muncită de mine, cât și cei care ar avea dorința și pofta de a lua din fructele viei.

Nu știu ce va aduce ziua de mâine. Nici măcar cea de azi. Dar știu însă că nu trebuie să fac rău în jurul meu cu lucrul, voința, știința sau neștiința, că nu trebuie să nu îmi supăr părinții, oriunde ar fi ei, că nu doresc să fac rău aproapelui meu, pentru că orice gest al meu se întoarce însutit, după cum, dar chiar dacă nu ar fi așa, binele pe care îl fac într-un loc sau pentru cineva aprinde o lumină într-un întuneric al necunoscutului. Știu că fiul risipitor din mine trebuie să se întoarcă, spășit, acasă, pentru că Tatăl mă așteaptă la ospățul vieții. Nu știu ce poate fi mai frumos decât să te lași abandonat în brațele Lui!

Mihai PĂTRAȘCU