Nu mi-am propus să dau o definiție cuvântului. Am mai făcut-o în nenumărate cazuri.
Colțurile pietrelor pe care ne sprijinim pentru a urca muntele devenirii, haina pe care o îmbrăcăm pentru a participa la spectacolul lumii, cuvintele nu ar fi nimic dacă nu ar urma – sau ar precede – trăiri.
De fapt puterea cuvântului nu constă în semnificatul lui, ci în semnificantul care – și aici în mod obligatoriu se clădește în jurul acestuia – conține o importantă doză de tăcere. Tăcerea din spatele cuvintelor, așteptarea și importanța unui singur cuvânt, preaplinul sentimentelor de dincolo de vorbe, trăirea și concentrarea unor senzații, lumea întreagă care se ascunde după un cuvânt, însemnătatea unei tăceri – sunt câteva din lucrurile pe care, odată trăite, le deții și le recunoști ca fiind momente în care viața se schimbă.
E greu să surprinzi în cuvinte tăcerea cuvântului – e ca și cum ai vrea să numești denenumitul; e imposibil să găsești formule pentru a cataloga infinitul, chiar dacă un simbol matematic i s-a atribuit, e ilogic să aplici scheme prin care făptura omenească se reduce la un set de mișcări sau gesturi mecanice, pe care chiar le face de-a lungul unei zile…
Adevăratele senzații din tăcerea cuvintelor sunt imposibil de descris, iar trăirile din spatele lor sunt atât de motivante, încât ne angrenează întreg arsenalul interior al energiilor nebănuite…
Si dacă de multe ori ne întrebăm – oare eu cum să surprind în cuvinte ce mi se întîmplă?, cred că e mai bine, așa ca John Done, să nu facem întrebare pentru cine bat clopotele, pentru că ele bat pentru noi, pentru fiecare în parte, și să reținem din tăcerea cuvintelor toată lumina și senzația care ne bucură și ne înfioară. Și să convertim așteptarea în bucurie, prin tăcerea cuvintelor noastre!
Mihai PĂTRAȘCU
