Se știe că inima noastră e o pompă perfectă. Așa și este, ea pompează sânge și viață. Însă dincolo de acest sânge, “soft”-ul inimii e dat de un conținut – Dumnezeu, care este format din 2 elemente: Dumnezeu și eul nostru. Și la nivel fonic, Dumnezeu este mult mai mare decât eul; mai mult chiar, îl și cuprinde, ca noțiune, în corpul Lui. Dumnezeu ține în brațe omul, cum o face de la începutul lumii, iar omul, de foarte multe ori, este nerecunoscător sau se revoltă. Inima e locul unde cele două elemente împreună-locuiesc; paradoxul face ca în spațiul limitat al inimii noastre să poată încăpea nelimitarea și nemărginirea lui Dumnezeu.
Celebrul îndemn liturgic sus să avem inimile nu este altceva decât renunțarea la eul nostru, la orgoliu și îndreptarea către un (I)sus motivator. Omului îi este aproape imposibil să renunțe la sine; instinctul de conservare, de supraviețuire, plăcerile vieții, viciile, orgoliul sunt doar câteva din treptele urcării de sine, ale înălțării de sine, care sunt indirecte cu smerenia. Cu cât orgoliul este mai mare, cu atât smerenia scade, la fel ca și Dumnezeul din inima noastră. Pentru unii oameni, locul Dumenzeului din inimă (și niciodată al eului) este luat de bani, pasiuni, interese, chiar iubire. Însă când înțelegem că Dumnezeu este iubire, chiar și locul ocupat din inimă în numele iubirii, Îi este dedicat tot Lui.
Cu cât e mai mare Dumnezeul din inima noastră, cu atât orgoliul e mai mic. Dumnezeu și eu, ca volum, umplu tot spațiul inimii noastre. În același timp, cu cât orgoliul – sau eul nostru – e mai mare, locul pentru Dumnezeul din inimă e mai mic.
