Creștinii ortodocși îl prăznuiesc pe 27 decembrie, în a treia zi de Crăciun, pe Sfântul Ștefan, primul martir al Bisericii. Sărbătoarea are o dublă semnificație, fiind marcată și de onomastica a peste 500.000 de români care poartă numele Ștefan sau derivate ale acestuia.
Numele Ștefan provine din grecescul „Stephanos” și înseamnă „coroană”, „ghirlandă” sau „cunună”, simbol al biruinței și al credinței mărturisite până la sacrificiu suprem.
Sfântul Ștefan era iudeu de neam, din seminția lui Avraam, și a trăit în primele decenii de la întemeierea Bisericii. Pe măsură ce numărul creștinilor creștea, Apostolii au ales șapte bărbați „plini de Duh Sfânt și de înțelepciune”, care să îi ajute în slujirea comunității. Primul dintre aceștia a fost Ștefan, alături de Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și Nicolae.
Rolul celor șapte depășea atribuțiile diaconilor de astăzi. Ei predicau Evanghelia, botezau și contribuiau activ la organizarea și conducerea Bisericii primare din Ierusalim. Sfântul Ștefan se remarca prin cunoașterea profundă a Scripturii și prin puterea cu care îl propovăduia pe Hristos.
Aducerea sa în fața sinedriului avea să ducă la condamnarea lui la moarte prin lapidare. Înainte de a fi ucis cu pietre, Sfântul Ștefan a avut o viziune, mărturisind: „Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”, după cum este consemnat în Faptele Apostolilor.
Din cauza obiceiului vremii, cei condamnați la moarte prin lapidare nu erau îngropați în mormintele familiei. Tradiția spune că trupul Sfântului Ștefan ar fi fost așezat în mormântul unui creștin.
Sfântul Ștefan rămâne, până astăzi, un simbol al credinței neclintite și al jertfei, fiind considerat model de curaj și devotament pentru întreaga creștinătate.