Prima accepțiune a semnului este una de arătare, orientare, direcționare. Ne facem semne atunci când dorim să arătăm ceva, să semnalăm ceva. Semnul este premergător cuvântului, pentru că el se manifestă chiar și pentru cei care nu cuvântă, sau celor care comunică altfel decât prin cuvinte. Semnul este expresia universală pentru un consens, care depășește granițele limbilor, religiilor sau ale culorii pielii.
A semna un act înseamnă a și-l asuma, a certifica realitatea – sau adevărul – din spatele lui. Cel care semnează un document trece dincolo de granițele momentului prezent și își asumă, pentru o anumită perioadă de timp, participarea, implicarea. Atunci când nu mai facem față unei situații, ne resemnăm. Semnul inițial, semnarea și asumarea nu mai pot fi duse până la capăt, iar atitudinea omului devine una de acceptare a realității, care ne depășește uneori și puterea de înțelegere, dar și voința. A te resemna înseamnă a semna din nou, însă în alți termeni. A te supune, a accepta o situația neplăcută, a te împăca, în ciuda voinței proprii, cu tine. Cu toții, la un moment dat, ne resemnăm în fața vieții și nu mai putem duce infinitul și veșnicia care, în tinerețe, ni se păreau realități. Semnul că anii își spun cuvântul, iar noi nu mai putem duce provocările zilei este, inevitabil, resemnarea.
Nașterea ne este pusă sub semne bine stabilite, încadrate în tipare care ne predefinesc comportamentul sau chiar viața; semnele zodiacale sunt parte a unei științe ale cărei baze se duce în istorie cu cel puțin patru milenii: astrologia. De-a lungul existenței ei, astrologia a fost studiată – și analizată – în relație foarte strânsă chiar și cu medicina. Semnele naturii au o influență considerabilă asupra corpului uman, după cum prevestirea unor fenomene meteorologice poate fi simțită, prin semnele pe care ni le dau, de oase sau mușchi, membre, cap sau inimă. Pe măsură ce înaintăm în vârstă îi înțelegem tot mai mult pe bunicii noștri, care, după cum recționau diferite părți din corpul lor, prevesteau schimbările de vreme. Natura ne dă semne, iar maniera prin care noi știm să le citim – și să ne adaptăm la situații diverse – poate să asigure succesul acțiunilor noastre.
Oamenii pot fi însemnați (în sens de aleși, cu însușiri speciale, cu însemnătate pentru lumea din jur) sau însemnați (în sens de marcați prin diferite defecte); dacă pe primii trebuie să îi cauți și să stai în preajma lor ca să înveți, pe ceilalți trebuie să îi ocolești. Folclorul românesc abundă de ambele categorii, pentru că surprinde întreaga paletă de manifestări ale omenescului, de la însemnătate ca latura pozitivă la semn ca minusul pe care trebuie să îl ocolești.
Un semn – de punctuație – poate face diferența dintre viață și moarte, celebrul Să i se ierte nu se poate sa fie condamnat la moarte! este o temă de gramatică primară unde locul virgulei marchează un verdict cu mare greutate pentru cel acuzat. Dacă e pusă înainte de predicat, evidența este clară și nu lasă nici un loc interpretărilor sau acuzației, dar pusă după predicat, virgula face ca sentința să cadă ca și ghilotina, fără ca acuzatul să mai aibă vreun drept de apel.
Un semn ceresc ne poate pune pe un traiect, ne ajută să luăm o decizie sau ne chiar hotărăște destinul, dacă știm să îl citim corect. Înaintea luptei de la Pons Milvius, Constantin cel Mare, cu o armată net inferioară față de cea a lui Maxențiu, se roagă și îi cere lui Dumnezeu să îl ajute. Deși era puțin trecut de orele amiezii, iar soarele strălucea pe cer, Constantin vede deasupra soarelui o cruce de lumină și aude un glas care îi spune În acest semn vei învinge! Noaptea îl visează pe Hristos care îi transmite să se pună sub semnul crucii în luptele pe care le are de dus. Constantin își asumă semnul și, în ciuda inferiorității numerice a armatei lui, reușește să îl înfrângă pe Maxențiu, după care își dedică viața în scopul creștinării semenilor.
Când nu putem realiza ceva singuri, desemnăm pe cineva să facă această treabă, după cum desemnarea aleșilor este un act important, care le acordă putere și responsabilitate. Când un document este semnat de mai mulți autori, aceștia îl contrasemnează, dându-i o mai mare greutate.
Oamenii își fac semne – de la creștini la budiști, de la evrei la musulmani. Societățile secrete au semne distinctive, care fac ca membrii lor să se recunoască, dincolo de cuvinte. Diferite grupuri au semnele lor specifice, care îi separă de cei din jur, făcându-i pe membrii ei speciali.
De la semn la seamăn este un singur pas – iubirea. Se spune că doi oameni, atunci când se iubesc, ajung să semene unul cu celălalt, iar acest lucru înseamnă ceva; semnul că semenul nostru ne este cu adevărat aproape este iubirea. Ea transcende desemnări, contrasemnări sau depășește resemnări, pentru că cel cu însemnătate din jurul nostru ajunge să fie partea lipsă din ceea ce avem noi nevoie pentru a fi împliniți. Pentru a însemna ceva pe lume. “Poate pentru lume ești o simplă persoană, dar pentru o anumită persoană ești întreaga lume” – o spune admirabil Marquez, care continuă la fel de celebru cu “nu te iubesc pentru ceea ce ești, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine”. Când semenul nostru ne dă un semn, orice gest mărunt al lui are o însemnătate aparte pentru noi, pentru că noi suntem suma semnelor pe care le-am citit, trăit, iubit. Semnul devine sens, după cum lemnul devine dens.
Mihai PĂTRAȘCU