Trecutul este o duioasă ficțiune, cel puțin în cazul de față, pentru că el se lasă descoperit doar atâta cât îl merităm. O istorie a învățământului, într-o anumită zonă etno-socială, este o istorie a răstimpurilor. Se știe că în școală se coagulează primele amintiri colegiale, care se prăvălesc peste destine. Rămâne însă ceva care nu se poate uita niciodată: numele învățătorului.
Dascălii lucrează/prelucrează cea mai scumpă materie de pe pământ – mintea umană; ei iau omenirea mică de mână, îi spun povești, îi zâmbesc, iar de-a lungul a cinci ani de zile o (pe)trec din tărâmul fermecat al copilăriei, peste pragul realității sociale. Poate jumătate din omenirea planetei nu are mai multe cunoștințe decât prevede programa școlară a învățământului primar (!).
Pe de altă parte, dacă privim retrospectiv, nu putem să rămânem decât uluiți față de cum omenirea a ajuns la progresele cunoașterii de astăzi, după milenii întregi de evoluție, doar cu un singur „motor”; femeile neavând dreptul la învățătură, cum se întâmplă și azi în unele părți de pe planetă. Câtă risipă de inteligență umană s-a făcut!
Din această lume în schimbare s-au format dascălii „romantici” cu călimara și pana la brâu, care colindau satele și erau găzduiți pe la preoți sau țărani mai înstăriți, învățându-i pe copiii acestora taina silabisirii, apoi a scrisului. De la culoarea neagră cu care se scria, ne-a rămas denumirea de cerneală, iar de la schimbatul călimării ne-a rămas expresia „s-a schimbat calimera” ș.a.
Învățătorul a fost întotdeauna un model asumat; el a fost luminătorul comunității sale, desprinzându-se din lumea satelor, umblând desculț, îmbrăcat sărăcăcios, dar mai emancipat. În acele începuturi el a trecut de la faza de învățător ambulant, precum era sticlarul sau cel făcea spată pentru tiara (războiul de țesut) ș.a., la cea de învățător al unei clase de elevi.
Când învățământul era incipient în organizarea sa, învățătorul împreună cu clasa sa de elevi, ieșeau iarna și învățau taina scrisului pe zăpadă, iar primăvara și toamna făceau „exerciții de scriere” pe nisip sau noroi.
În general, o sală de clasă era organizată într-o încăpere încropită din patru pereți de gard, lipit cu lut pe ambele părți, cu acoperiș de paie, cu o masă întinsă pe pari de lemn, bătuți direct în pământ, prevăzută cu două scaune pe lateral, iar în capătul acestei mese stătea dascălul. Într-un colț al acestei încăperi cu lut pe jos, era amenajat cuptorul de cărămidă și lut, destinat doar încălzirii, în care se făcea focul, din lemnele aduse în brațe de către fiecare copil, de acasă, zilnic.
Nota 1: Vă invităm la expoziția inedită, organizată în Casa-Școală Șomcuta Mare din Muzeul Satului, Baia Mare, restaurată de curând, în care veți putea „învăța”, între altele:
În perioada anilor 1784 – 1794, Gheorghe Șincai (1754 – 1816), în calitate de director general al Învățământului Primar din Transilvania, a înființat aproape 300 de școli, între care și școala din localitatea Șomcuta Mare, în anul 1784.
Din întreaga Țară a Chioarului, ca rezultat al acestei școli șomcutene, avem:
– cei mai mulți eroi martiri ai revoluției de la 1848 – 1849, din întreg nord-vestul țării;
– cei mai mulți delegați la Mărita Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918;
– în ziua de 1 Decembrie 1918, Corul Plugarilor din Șomcuta Mare a intonat cântece patriotice și de biruință, în așteptarea delegaților, în centrul localității, care era sediul politic și administrativ al ținutului Chioar, din comitatul Sătmar, Austro-Ungaria.
✍️ Dr. Ilie Gherheș, muzeograf
