Pe drumul Clujului, înainte de a urca Mesteacănul, pentru prima dată cînd am văzut numele unei localități, m-a izbit puternic și în sufletul meu s-au aprins două luminițe: denumirea – Vărai, un nume deloc comun, care nu reverbera cu nimic din cele patru zări străbătute de mine pînă atunci și șerpuirea drumului, care parcă te invita la o evadare din lumea aceasta, din tot ceea ce era cunoscut și familiar.
La mulți ani după această tangență a mea cu o simplă denumire nemaiîntîlnită, am avut și ocazia de a cunoaște lumea acestui loc și locul acestei lumi – și am impresia că însăși urarea la mulți ani are ceva din veșnicia locului descris. Eu cred că numele – oricare ar fi ele – nu sînt deloc întîmplătoare, după cum sînt convins că la originea lor, a tuturor, stă sau o inspirație, sau o expirație.
În cazul satului acesta, Vărai, eu cred că denumirea este de fapt inspirația unei abrevieri: Vă poftesc în rai! Iar șerpuirea drumului care duce spre acest loc nu este altceva decît ieșirea din lumea noastră și intrarea în atemporalitate, într-o altă lume, de rai, un colț de natură unde sub semnul și lemnul crucii, biserica din vîrf de deal veghează ca cei care vin sau se se hodinesc la umbra pomilor din jur să aibă starea de lumină senină, de lună plină, divină, de rai.
Vă invit în rai – pare să spună de la peisaj la omul care te întîmpină la prima casă din Vărai – și aici pronumele personal de politețe este pus la mare cinste, înaintea raiului, tocmai pentru că localnicii știu că darul și harul lor este ceva ce trebuie cultivat, asemenea grînelor sau a bucatelor ce se concentrează în spațiul puțin dintre două dealuri, de pe o vale, dar compensat cu sufletul lor mare, cît un munte.
Vă ofer un colț de rai – este la fel de bine o altă formulă de la care s-a pornit în alegerea numelui acestui sat, dar, pentru un confort al adresării, s-au păstrat doar primul și ultimul cuvînt, într-o combinație absolut specială. Oricare ar fi fost formulele inițiale, rezultatul este același: o invitație într-o lume care parcă nu mai există, dar care se încăpățînează să se dea, la fiecare anotimp, cu același parfum al veșniciei. Praful timpului și fumul clipei aici parcă nu reușesc să acopere nimic din o-lume-altfel, pentru că veșnicia acestui loc era la fel și acum un secol, și acum un mileniu.
Dacă pentru România anagrama este om în rai, cum admirabil spunea Steinhardt, într-un loc situat nu departe de Vărai, la șapte coline distanță (ca la întemeierea Romei, iar distanța dintre Rohia și Vărai nu e mai mare decît două extremități ale Romei), pentru Vărai abrevierea are esența oricărui îndemn deja menționat. Cu atît mai mult cu cît omul din raiul mare, românesc, e poftit în raiul mic, vărăiesc, unde cu toții se cunosc între ei, unde oricine vine e binevenit, bineprimit, bineservit.
Șerpuirea drumului care nu trădează nimic din raiul de după dealuri este, aici, inițierea la care vizitatorul este supus pentru a urca treptele ieșirii din lume și ale coborîrii înspre cunoașterea de sine. Pentru că, luînd tangență cu simplitatea lumii de aici, cu frumusețea sufletească a oamenilor acestui loc, firele nețesute ale aurului divin se prefac în haine de lumină pe care cei care sînt poftiți în rai le îmbracă. Hainele stărilor sufletești ale celor care vin în Vărai capătă lumina unui loc sfințit de veșnicia satului românesc, iar pîinea și sarea locului îi fac, pe cei care le gustă, co-părtași la rai.
Drumul care duce la biserica din Vărai este, în măsura în care îl parcurgem, modalitatea prin care noi, fiecare, putem deveni mai buni, mai înțelepți, mai frumoși. Dăruitori de lumină. Pentru că, odată ce ai fost în rai, duci cu tine lumina de acolo și o împarți cu ceilalți, o împărtășești cu cei dragi, iar dacă nu o dăruiești voit, cu siguranță că ea brăzdează pe chipul tău o parte din frumusețea raiului. Cei care au fost în rai devin, inevitabil, mici oglinzi ale chipului ceresc și, laolaltă, compun tabloul frumuseții lumii lui Dumnezeu.
Al lumii din Vărai. Înainte de a urca Mesteacănul. Pe drumul Clujului… Pe dreapta…
