Re-cunoștință, i-luminare, re-cunoaștere, cu-noaștere

4 minute de citit
- Publicitate -

Una dintre cele mai frumoase pagini din Evanghelie este cea referitoare la vindecarea celor 10 leproși. S-au scris despre această faptă, imortalizată în mii de tablouri sau fresce, milioane de pagini.

Este motivul pentru care nu voi insista deloc asupra acestui moment, ci voi face referire doar la cuvântul – sau noțiunea – din spatele acestui gest al leprosului care s-a întors.

Dintre cei 10 vindecați, doar „unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu” (Luca 17, 15). Unul din 10 vine să mulțumească, recunoscând gestul Mântuitorului și re-cunoscând Darul și Harul lui.

Toți cei 10 aveau cunoștință de El, pentru că ei stăteau departe, dar când Acesta a intrat într-un sat, L-au împreună-întâmpinat, rugându-l cu glas ridicat: „Învățătorule, fie-ți milă de noi!”

Cu alte cuvinte, cu toții aveau cunoștință de El; și, cu toate acestea, dintre ei, doar unul I-a dat și re-cunoștință.

Spre deosebire de alte limbi (nu numai romanice, ci și anglo-saxone), limba română îi dă o greutate aparte acestei noțiuni de recunoștință. Astfel, chiar dacă în limbile romanice se întâlnesc aceleași cuvinte, mai precis reconnaissance (franceză), riconoscimiento (italiană), reconocimiento (spaniolă), reonhecimento (portugheză), iar în cele anglo-saxone recognition (engleză) sau Erkennung (germană), provenind de la aceeași rădăcină – verbul a cunoaște, cărora li se adaugă prefixul re – din nou (sau Er – în germană), parcă re-cunoștința noastră este ceva mai mult decât o re-cununoaștere.

Iar acest fapt se datorează și nuanței – surprinse admirabil în Evanghelia leproșilor – de mulțumire pe care i-o imprimă recunoștința. Ea depășește astfel stadiul de re-cunoaștere, de confirmare și se învăluie în peisajul christic al mulțumirii. Un sinonim al recunoștinței este și gratitudinea, cu exact aceeași rădăcină în limbile romanice sau în engleză (doar germana îl traduce prin Dankbarkeit). Însă, față de neologismul gratitudine, recunoștința are și un adaos sufletesc, un miros de bună mireasmă duhovnicească pe care neologismul nu are cum să îl surprindă.

Recunoștința nu este a face din nou cunoștință, ci a Îi recunoaște lui Dumnezeu puterea creatoare și a I te adresa Lui, mulțumindu-le oamenilor care ne-au făcut bine; astfel, din creaturi, prin recunoștință ne desprindem din mulțime și devenim dătători de mulțumire.

Asemeni leprosului vindecat, cunoaștem și recunoaștem puterea Lui și Îi dăm mulțumire, cântare de biruință. Este biruința vieții asupra morții, este victoria celor aleși asupra celor mulți chemați.

Viața în sine este posibilă doar prin naștere, care este un miracol al vieții. La un alt nivel, din naștere, a merge împreună cu nașterea, o naștere din nou, este cu-nașterea, care a dat în limbile romanice cu-noașterea.

O variantă general acceptată în lume a cunoașterii este și i-luminarea, pentru că așa cum nașterea este a da lumină unei făpturi și a o aduce la viață, cu-nașterea (cu-noașterea) nu este altceva decât o naștere întru lumina cunoștinței, o iluminare a ființei. Dincolo de cu-naștere este sfera re-cu-nașterii, a recunoașterii sau a recunoștinței. Aici deja vorbim de o confirmare atât a miracolului nașterii, cât și de o bucurie a însușirii cu-nașterii, dar și de o dublare a acestei bucurii (re-cu-naștere). Dublarea bucuriei nu este altceva decât răspunsul bun pe care îl putem da noi, ca ființe, tuturor, anticipând cea de-a doua venire a Lui, printr-o re-luare a bucuriei de a fi.

Recunoștința trebuie să devină, din apanajul celor puțini, modul de manifestare a celor mulți, calea necesară către drumul de la creatură la Creator.

Mihai PĂTRAȘCU

- Publicitate -
Share this Article
Sari la conținut