Mi-am făcut un obicei în viața mea profesională de a informa corect colegii din sistemul de învățământ: asupra legislației, bunelor practici, oportunităților de dezvoltare profesională etc.
E regretabil să afirm că încă în unele instituții de învățământ se exersează anumite atitudini și comportamente care interferează cu sfera abuzului.
De cele mai multe ori, sunt atât de întâlnite aceste practici, încât au căpătat caracter de normalitate. Tipic românesc: cutuma capătă statut de regulă.
Ați văzut conducători de instituții care emit pretenția de a li se spăla mașinile personale de către șoferi sau personalul de întreținere din subordine, în timpul programului de lucru al acestora? E ABUZ! În fișa postului nu sunt prevăzute astfel de atribuții.
Ați văzut superiori ierarhici care semnează anumite proiecte sau documente în schimbul unor sume de bani? Nu e doar abuz, poate fi și faptă de corupție, inclusiv luare de mită, dacă sunt întrunite condițiile legale.
Ați văzut conducători de instituții care solicită angajaților demisia? E ABUZ! Demisia este un act unilateral al ANGAJATULUI, nu al angajatorului.
Ați fost amenințați cu comisia de disciplină cu scopul de a fi intimidați, reduși la tăcere atunci când intenționați să vă exprimați opinia? E ABUZ, HĂRȚUIRE, ÎNGRĂDIRE A LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE, PRESIUNE PSIHOLOGICĂ, în măsura în care conduita concretă întrunește elementele acestor forme de abuz sau hărțuire.
Și lista poate continua.
Când unui angajat i se cere să îndeplinească, în mod repetat, sarcini care nu au legătură cu atribuțiile sale, doar pentru că „așa se face”…
Când oamenii sunt chemați să dea explicații nu pentru că au încălcat o regulă, ci pentru că au îndrăznit să pună o întrebare…
Când exprimarea unei opinii diferite este tratată ca lipsă de loialitate…
Când critica profesională este confundată cu insubordonarea…
Când frica devine instrument de conducere…
nu mai vorbim despre autoritate. Vorbim despre ABUZ.
O funcție de conducere nu oferă dreptul de a umili, intimida, amenința sau folosi oamenii în interes personal, nici de a-și impune cu superioritate ambițioasă ideile, în detrimentul unui proces cinstit de comunicare interinstituțională.
Autoritatea nu înseamnă că „șeful are întotdeauna dreptate”.
Autoritatea înseamnă responsabilitate, echilibru, respectarea legii și, mai ales, respect față de oamenii asupra cărora este exercitată. Într-o instituție de învățământ, cu atât mai mult, modul în care se comportă cei aflați în poziții de autoritate reprezintă un model.
Nu putem pretinde că formăm copii pentru o societate democratică, în timp ce adulții care lucrează în școală sunt învățați să tacă de frica funcției.
Nu putem vorbi despre educație civică, respect, demnitate și drepturi dacă, în propria noastră instituție, libertatea de exprimare este tolerată doar atât timp cât nu deranjează.
Și poate că a venit timpul să spunem lucrurilor pe nume.
Nu pentru a distruge autoritatea.
Ci pentru a o reașeza acolo unde îi este locul: în slujba instituției, nu deasupra oamenilor.
Pentru că tăcerea nu este întotdeauna respect.
Uneori, este doar frica de consecințe.
Iar o instituție în care oamenii tac de frică poate avea liniște.
Dar nu are democrație.
Legile statului român protejează angajatul împotriva acestor comportamente deviante ale superiorilor ierarhici, cu condiția să-și poată demonstra nevinovăția cu probe.
Prof. Natalia COSTIN
