O realitate crudă, cu iz de disfuncționalitate, din școlile maramureșene mă face să scriu din nou.
Rândurile mele nu vor rezolva problemele sistemului de învățământ, dar cu siguranță decidenții, care fac exerciții de imagine televizate pe norișori de puf roz, unde totul este perfect și armonios, măcar se vor întreba unde se mai întâmplă ceva în județ.
Și asta nu pentru că ar avea capacitatea de a interveni cu soluții concrete și sprijin imediat îndreptat către cadrele didactice (cum ar fi firesc), ci pentru a trimite aghiotanți care să mușamalizeze tot ce le-ar putea estompa strălucirea aurei și ar pune într-o lumină obscură partidul care le-a oferit ,,titula” și scaunul.
De data aceasta, neconformitatea despre care voi discuta este distribuirea copiilor la constituirea claselor pregătitoare.
Știu. Veți spune că se face cu respectarea procedurii. Teoretic, da, practic ajunge fiecare unde trebuie și toată lumea respectă procedura.
Însă nu știu cum se face că, în câte o clasă, nimeresc toți copiii care manifestă comportamente deviante din generația respectivă. Nu. Nu sunt copii diagnosticați cu CES sau nu sunt toți încadrați. Și asta doar pentru că, respectând legislația în vigoare, încadrarea unui copil în categoria celor cu CES se face la inițiativa părintelui. Și sunt tot mai mulți părinți care consideră că și-ar eticheta copiii dacă ar solicita specialiștilor de la CJRAE sprijin.
Se ajunge în situația în care, într-o clasă, ei există, dar numărul de copii pe clasă nu se poate reduce în funcție de prezența lor, conform legislației, curriculum adaptat nu li se poate întocmi, întrucât sunt considerați perfect sănătoși, și rămâne doar biata învățătoare să se descurce cum va ști.
Majoritatea cadrelor didactice de la nivel primar nu au beneficiat, în formarea inițială, de cursuri de psihopedagogie specială, ca să știe cum să intervină.
Și nu e responsabilitatea unui cadru didactic să încadreze manifestările unui copil într-o afecțiune sau alta, când cazul este patologic.
Așa se nasc situații în care, în clasă, procesul instructiv-educativ este grav perturbat de manifestările deviante.
De cele mai multe ori, superiorii ierarhici, în loc să sprijine efectiv cadrul didactic, îl mai încarcă cu tot felul de registre ale actelor de violență, de raportări, statistici și hârțogării de management al cazului, care nu folosesc deloc nici copilului în cauză, nici restului colectivului, nici învățătoarelor. Poate doar conducerii școlii, care, atunci când situația devine critică, scoate dosarul cu explicația că școala a făcut totuși ceva.
Și când se vede cu caii-n căruță, acuză cadrul didactic că nu poate gestiona colectivul de elevi și îi pune sub nas un document cu atâtea invocări ale articolelor din cadrul legal in vigoare, încât acesta are impresia că, peste noapte a devenit cel mai căutat infractor.
Astfel de manageri ar trebui să planteze panseluțe.
Dar la amărâta de învățătoare se gândește cineva?
Își pune cineva problema când are timp să se ocupe de restul clasei? Când are timp să își pregătească lecțiile și să fie inovativă pentru restul copiilor, care trebuie să vină cu drag la școală?
Când îi rămâne timp pentru ea și familia ei, după ce face tona de documente care să îi asigure nevinovăția cuiva care, în loc să o ajute efectiv, o găsește țap ispășitor?
Prof. Natalia COSTIN
