Anul 1848 a fost anul când Europa întreagă a fremătat sub steagul revoluțiilor. În Transilvania, românii erau chemați să aleagă: să rămână plecați sub jug sau să își ridice fruntea.
În acele zile fierbinți, pe Câmpia Libertății de la Blaj, Iancu a fost cel care a înălțat sufletele mulțimii. Strigătul său, „Noi vrem să ne unim cu neamul nostru cel românesc!”, a răsunat ca o trâmbiță a învierii într-un popor înlănțuit de secole.
În fruntea moților, Avram Iancu a ridicat oastea poporului: nu soldați de meserie, ci țărani simpli, înarmați cu coase, topoare și puști vechi de vânătoare. Ei nu luptau pentru glorie, ci pentru ființa lor, pentru părinții și copiii lor, pentru pământul care le fusese furat. Luptele din Munții Apuseni au devenit legendare – la Abrud, la Câmpeni, la Muntele Găina – acolo unde, în codrii deasă și stâncării abrupte, românii și-au apărat existența cu o îndârjire care a uimit până și generalii imperiali.
Avram Iancu n-a fost doar un războinic: a fost și un strateg și un diplomat iscusit. A încercat, până în ultimul ceas, să obțină prin cuvinte ceea ce sângele amenința să ia: libertate, drepturi politice, recunoaștere națională pentru românii transilvăneni. Dar visul lui a fost zdrobit între roțile intereselelor imperiale și maghiare. Când revoluția ungară a fost înfrântă de trupele țariste și habsburgice, Iancu și ai săi, deși învingători pe câmpul de luptă, au fost trădați la masa tratativelor.
Rămas fără armă și fără țară, Crăișorul Munților a început o pribegie amară prin satele Apusenilor. Îmbrăcat în straie simple, cu fluierul la brâu, Avram Iancu a cutreierat pădurile și văile, devenind o nălucă a propriei lui suferințe. Se spune că, în anii din urmă, vorbea adesea cu izvoarele și cu vântul, întrebându-i: „Oare când va fi, fraților, dreptatea noastră?”.
A murit tânăr, la numai 48 de ani, în 10 septembrie 1872, în casa unui fierar din Baia de Criș, sărac și bolnav, dar cu sufletul neînvins. La înmormântarea sa, poporul moților l-a plâns ca pe un sfânt și ca pe un rege nesfârșit nedreptățit. L-au așezat sub gorunii de la Țebea, unde și astăzi, în fiecare an, sufletul munților vine să-l salute cu cântec, cu steaguri și cu lacrimi.
Liniștea veșniciei
Fiu al pietrei și al văilor aprige,
se preumbla tăcut prin vremuri
ce nu l-au mai înțeles.
Mergea singur printre umbre,
cu pașii grei, fără țintă,
purtând în priviri amintirea flăcărilor
ce l-au ridicat,
nu din vorbe, ci din sânge și lut,
din focul durerii moților
și din dorința de-a fi liberi.
Pe cărarea care duce către liniștea
pe care și-o alesese dinainte,
rătăcea, poate căutându-și sinele,
poate împins de o forță ce nu poate fi numită,
către acel loc tăcut,
unde Gorunul lui Horea își înalța trupul,
ca un moșneag măreț ce nu a uitat
nedreptățile arse în scoarța timpului.
Sub acel cer greu,
unde moții își lasă păsurile vântului,
și-a găsit locul.
Nu purta arme, nici haine de domn,
ci doar o năframă zdrențuită,
fluierul ce-i cânta singurătatea,
și jalba ca speranța unui neam.
Acolo, în tăcerea înaltă,
veghează, se întrupează mereu,
în fiecare răsuflare a codrului,
în fiecare oftat al neamului său.
Suntem fiii munților și ai durerii lui,
cu fruntea sus și inima arzând,
câtă vreme vom rosti:
„Avram Iancu n-a murit – el ne-a născut.”
Prof. dr. Ioan Dorel TODEA