La începutul lunii septembrie, a apărut de sub tipar volumul de poezii „Neuitare”, autor Ioan Dorel TODEA, la Editura Valea Verde din Sighetu Marmației, editor – Ion Mariș, coperta & grafica și DTP – Romeo Daniel Todea, prefață – Gheorghe Mihai Bârlea, tipar – Aska Grafika.
În prefață Gheorghe Mihai Bârlea consemnează câteva impresii despre noua apariției editorială: „Poezia de notație este expresia concentrată a unor idei (emoții) într-un discurs minimalist ca întindere, suficient de puternic emoțional, precum o clipă de iluminare interioară ce te poate transpune într-o persuasivă stare de grație poetică.
Poate fi o opțiune estetică sau survine dintr-o predispoziție naturală, cu condiția ca din mesaj să nu lipsească „glonțul magic” al poeziei. O regăsim și în opera multor poeți de largă respirație narativă, după cum pentru unii este marcă a identității lor.
În această categorie, cred că este integrabil și Ioan Dorel Todea, cu acest nou volum intitulat „Neuitare”, apărut la editura „Valea Verde”, generoasă cu oferta publicistică a sighetenilor de obârșie sau asimilați prin experiență de viață.
Alături de cărțile de critică literară, sau monografii, este al doile volum de poezie al autorului, după „Ruga de veci”, apărut în două ediții, prima în 2011 și a doua ediție bilingvă în 2015, „Priere pour l’eternite”, traducerea în franceză de Gafia Galay și Jean-Louis Chancerel, editura „Grinta” din Cluj Napoca (lansat la Lausanne- Elvenția).
Structurat pe patru secțiuni- „Toamna mea de-acum…”, „Elegii”, „Solfegii” și „La început a fost Cuvântul”, demersul poetic este marcat de câteva teme ce revin obsesiv, inepuizabile în orizontul inefabil al poeziei dintodeauna: timpul, trecerea anilor, a ciclurilor existențiale, nostalgia după ele, umbra ca un dublu metafizic al identității ființei, iubirea,simboluri biblice (de exemplu cele referitoare la Sfântul Ioan Botezătorul sau la locurile sfinte din Ierusalim), personaje ale antichității (Antonio și Cleopatra) etc.
Nu este sentențios sau patetic, ci mai de grabă lapidar în expresie: „Toamna-mi surâde/ îngăduitor/ pe toate cărările…/ Printre copaci trecător/Îmi scutur ideile…/(…)Cu toți anii-adunați/ Acum eu sunt pentru mine toamnă!/ ”, este nostalgie și resemnare, asumate ca parte a destinului uman și personal.
Scepticismului („Asemeni unei corăbii fără cârmă/ este viața…/Așa cum ar fi un trup fără suflet./” i se opune oximoronic speranța („aducând pe cer,/pentru fiecare,/ un curcubeu!”, ca semn transcedent.
Bun cunoscător al universului și simbolurilor maramureșene, vede „Soare în ramuri vânjoase/ vestind timpul./ Stejar în care/ inima bate/ veşnicia/”, în fapt un un elogiu poetic pentru meșterii ce sacralizează lemnul în monumentale catedrale , în case, porți sau alte artefacte ce le adeveresc geniul.
Nu lipsesc referințele privind rostul poeziei în existența omului și identifică toamna ca anotimp prolific („Octombrie a ruginit în frunze…/Miroase-a rod binecuvântat/(…) Ne-am îmbrăcat după cerinţe/În strai de poezie-armonios/”.) indirect ne reamintește de Festivalul de poezie de la Sighet, Serile de poezie de la Desești („Când poezie e la rang de sărbătoare/”) în care personal a fost implicat ca (inițiator) director al Casei de cultură, președinte al Comitetului municipal de cultură, manager al Centrului Clultural din Sighetu Marmației, avându-l pe regretatul critic literar, Laurențiu Ulici, patron spiritual, care a pus pe harta poeziei Sighetul ca topos distinct.
Menționăm nota ușor parodică din „MUZA din grădina poetului (la Gheorghe Pârja în Deseşti)”: „Poeţii rostesc/Poezii… şi golesc/Câte-un pahar/Ca să aibă har…/”. Dar trecerea marilor poeți prin locurile ce au deja o aură de prestigiu, trezește respectul pentru poet și poezie, ca o creație ce va dăinui: „Mă spăl la ochi/Cu seva adunată/Din iarba călcată/De paşii poeţilor./ E linişte acum/Ca peste drum,/Unde-i veşnicie/ Ca în poezie./S-a golit clondirul…/
Tace cimitirul,/Stelele şi luna/ Ne-or veghea într-una./ ”.
În secțiunea „Elegii”, poetul etalează un tonus liric încărcat cu mai multă emoție și mai generos metaforic („Ne-am aprins/precum un fulger pe cerul senin!/Am ars necruțător/încât din sentimentele noastre/nu a mai rămas/ nici măcar scrumul./”). Revine tema umbrei „în alunecarea dulce-amară” sau în „ umbrele noastre /pășesc înalte și tăcute/ învăluite în falduri/ de amintiri”).
În sfârșit, pe malul Izei, poetul devine contemplativ și vede „Copacii-n parc au adormit visând./ Pe alei urmele albe ale pașilor…/Sigură banca albă, taine păstrând, /Așteaptă tăcută trecerea clipelor./ ”.
Prin acest volum, Ioan Dorel Todea confirmă că poezia i-a fost aproape toată viața, încă din adolescență, dar o clamează ca autor, abia când „toamna- a încremenit pe buze”.
Consemnează conf.univ.dr. Gheorghe Mihai Bârlea în prefaţa volumului