Principialitatea nu se măsoară în declarații, ci în renunțări. Este ușor să vorbești despre valori atunci când ele nu te costă nimic. Este ușor să aperi adevărul când adevărul îți este favorabil, să invoci democrația când votul te aduce la putere și să vorbești despre morală când greșelile aparțin adversarilor. Adevărata probă începe în momentul în care respectarea unui principiu intră în conflict cu propriul interes.
Politica românească nu duce lipsă de discursuri despre valori. Aproape fiecare partid se declară responsabil, fiecare candidat vorbește despre binele comun, iar fiecare nouă construcție politică promite o despărțire de vechile obiceiuri. Și totuși, prea adesea, principiile rezistă numai până la prima funcție, la prima alianță convenabilă sau la primul calcul electoral.
De aici vine o mare parte din neîncrederea oamenilor. Nu neapărat din faptul că politicienii greșesc. Greșeala este omenească și nu poate fi eliminată din viața publică. Neîncrederea apare atunci când politicianul cere celorlalți să respecte valori pe care el însuși le abandonează atunci când îl incomodează. Când morala devine armă împotriva adversarului, dar nu și măsură pentru propriul comportament, ea încetează să mai fie morală. Devine propagandă.
Principialitatea înseamnă consecvență între ceea ce spui, ceea ce ceri și ceea ce faci. Înseamnă să păstrezi aceeași măsură pentru tine, pentru apropiații tăi și pentru cei cu care te afli în conflict. Dacă o faptă este condamnabilă atunci când o comite adversarul, ea trebuie să rămână condamnabilă și atunci când îl ajută pe cel din partidul tău. Dacă un comportament este incompatibil cu o funcție publică, nu poate deveni acceptabil doar pentru că persoana implicată îți este aliat.
Morala politică începe tocmai în acest loc dificil, în care loialitatea față de un grup se întâlnește cu loialitatea față de propria conștiință. Partidul poate cere solidaritate. Funcția poate impune compromisuri. Realitatea poate obliga la negociere. Dar există o limită dincolo de care compromisul nu mai este un instrument al politicii, ci o formă de abandon moral.
Politica presupune compromis, dar nu orice compromis este legitim. Putem negocia soluții, termene, proiecte și priorități. Nu ar trebui să negociem adevărul, demnitatea, buna-credință sau respectul față de oameni. Putem accepta că nu avem întotdeauna dreptate. Nu putem pretinde că binele și răul își schimbă sensul în funcție de interesul partidului.
Etica publică nu îi cere politicianului să fie perfect. Îi cere însă să înțeleagă că funcția nu este o recompensă personală și nici o proprietate temporară. Puterea primită prin vot este o responsabilitate față de oameni, inclusiv față de cei care au votat diferit. Din acest motiv, politicianul nu poate fi evaluat doar după ceea ce construiește, ci și după mijloacele pe care le folosește, după adevărurile pe care le spune sau le ascunde și după limitele pe care refuză să le depășească.
Uneori auzim că scopul scuză mijloacele, mai ales când scopul este prezentat drept unul superior. Ni se spune că anumite gesturi sunt necesare pentru stabilitate, pentru partid, pentru țară sau pentru a împiedica un rău mai mare. Tocmai aici devine indispensabilă etica. Aproape orice abatere poate fi justificată printr-un scop aparent nobil. Dacă acceptăm însă că binele poate fi construit prin minciună, manipulare și lipsă de caracter, riscăm să descoperim că am salvat doar aparențele, pierzând exact valorile pe care pretindeam că le apărăm.
Poporul poate greși. Poate alege sub influența fricii, a furiei, a dezamăgirii sau a unor promisiuni nerealiste. Dar libertatea de a decide include și posibilitatea de a decide greșit. Nu putem respecta voința oamenilor doar atunci când ea confirmă propriile noastre convingeri. O comunitate matură își asumă alegerile, învață din consecințele lor și are dreptul să-și corecteze opțiunea.
Această posibilitate a greșelii nu diminuează responsabilitatea clasei politice. Dimpotrivă, o mărește. Politicianul nu este chemat să exploateze slăbiciunile oamenilor, ci să le vorbească onest. Nu este dator să le spună doar ceea ce vor să audă, ci și ceea ce trebuie să știe. Există momente în care adevărul poate costa voturi, iar o decizie corectă poate aduce pierderea popularității. Atunci se vede diferența dintre omul politic și simplul vânător de funcții.
Politicianul lipsit de principii întreabă ce are de câștigat. Omul politic adevărat trebuie să se întrebe și ce fel de societate lasă în urma deciziilor sale. Primul se gândește la următorul sondaj. Celălalt se gândește la încrederea pe care o construiește sau o distruge. Primul își adaptează convingerile la public. Celălalt are curajul să explice de ce unele lucruri nu pot fi promise și de ce anumite limite nu trebuie depășite.
A fi principial nu înseamnă să fii inflexibil sau să refuzi dialogul. Înseamnă să știi cine ești înainte de a începe negocierea. Înseamnă să poți face un pas înapoi fără să-ți abandonezi conștiința și să poți colabora cu un adversar fără să devii asemenea lui. Înseamnă să accepți că poți pierde o funcție fără să te pierzi pe tine însuți.
Cea mai gravă sărăcie a politicii nu este lipsa banilor sau a proiectelor, ci dispariția reperelor morale. O societate poate recupera întârzieri economice și poate repara politici publice greșite. Mult mai greu reconstruiește încrederea distrusă de ipocrizie, minciună și oportunism. Atunci când oamenii ajung să creadă că nimeni nu spune ceea ce gândește și că fiecare valoare are un preț, cinismul devine regula vieții publice.
Principiile sunt importante tocmai pentru că interesul personal este puternic. Dacă omul ar fi întotdeauna dispus să facă binele, nu ar mai avea nevoie de repere morale. Principiul este limita pe care ne-o impunem atunci când am putea profita, dar alegem să nu o facem. Este acel „nu” spus propriei ambiții, propriului partid și uneori chiar propriilor susținători.
De aceea, adevărata întrebare adresată unui politician nu ar trebui să fie doar ce vrea să obțină. Ar trebui să-l întrebăm și la ce este dispus să renunțe pentru a rămâne fidel valorilor pe care le proclamă.
În politică, victoria poate aduce putere. Numai caracterul îi poate da însă legitimitate morală. Iar o democrație devine matură atunci când oamenii care o conduc înțeleg că, mai presus de funcție, partid și interes personal, trebuie să rămână câteva lucruri care nu sunt de vânzare.
Dan Cristian COARDĂ
