N-am cum să nu scriu despre ei. Prea des au fost salvarea vederii mele încercate, așa că azi e despre ei – legendarii ochelari verzi din ISJ. Da, da, aceia de 20 de lei, dar cu valoare de patrimoniu.
Cât timp eram la catedră, nu aveam nevoie de ochelari. Se pare că ochii mei colaborau perfect cu mine. Dar de când am trecut la munca de birou, ochelarii au devenit un soi de extensie a ființei mele. Și nu doar a mea – se pare că e o epidemie generală prin birourile noastre.
Și știți cum e? Uneori ne lovește revelația: îmbătrânim. Se manifesta brusc. Cum? Simplu: nu-ți mai găsești ochelarii și suspectezi toți colegii de furt calificat.
Așa am ajuns să transformăm o pereche de ochelari într-un bun comun. Inițiatorul? Cine altcineva decât șeful cel mare. Țin minte și acum cum apărea cu un aer de ,,absolut firesc” purtând o pereche de ochelari de damă, cu ramă roșie, împrumutați de la o colegă generoasă. La început râdeam. Apoi – vorba aceea: „Nu râde, că te osândești” – am început să-i împrumut și eu. Din trei perechi, uneori nu aveam niciuna. Magie, nu alta.
În scurt timp, i-am pierdut și pe cei cu ramă roșie. A urmat jocul preferat din ISJ: „Cine i-a luat?”.
La un moment dat secretara noastră, probabil inspirată de un moment de iluminare, a cumpărat de la DM o pereche de ochelari verzi. Și, ca într-o poveste cu final magic, toți uitucii din ISJ – inclusiv eu – văd perfect cu ei. Fără programare la oftalmolog, fără rețetă. Fabulos!
Azi i-am căutat cu diperare și i-am găsit, desigur, pe masa generalului. Și m-a apucat inspirația. Am zis să scriu, ca să știți și voi: o pereche de ochelari de 20 de lei poate ține în viață un inspectorat întreg. De la vlădică la opincă. Eficiență bugetară în formă pură.
De când au devenit atât de importanți, ochelarii verzi stau sub cheie în sertarul din secretariat alături de ștampila instituției.
Natalia FORNVALD