E omenește să ne facem planuri, după cum e absolut firesc să visăm. Planurile noastre nu sunt decât visele pe care le avem și pe care vrem să le atingem.
Ele sunt aripile ce ne fac să plutim în universul devenirii, în călătoria pe care o avem de făcut, la capătul zilei. Fără planuri, nici avioanele nu ar putea zbura. Planurile, aripile acestora, nu sunt altceva decât mijloacele prin care fileurile de aer sunt împinse către pământ, dând naștere zborului.
Așa cum planurile sunt visele oamenilor ce trebuie împlinite, aripile sunt visele necesare pentru ca avioanele să se înalțe, să își țină echilibrul, să plutească și să completeze dorințele oamenilor de a ajunge la destinație, împlinindu-și, fiecare, din visele sau planurile lor.
Omul este un paradox ambulant, spune Lara Fabian, vorbind despre Patrick Bruel, pentru că el reușește, prin simplitate, să combine o forță puternică, creatoare, durabilă, cu o fragilitate de nedescris, care este, de mult prea multe ori, prea periculos afișată…
De fapt, sensibilitatea e visul omului de a zbura după cum forța constă în capacitatea de a se desprinde de pământ și de a se înălța spre cer.
Planurile sunt visele cele ce fac posibilă legătura dintre lumea concretului și cea a doritului. Cu ajutorul planurilor, ne desprindem de ceea ce avem și ne apropiem, tot mai mult, de ceea ce vrem.
Începutul anului este, de regulă, perioada când ne facem planuri, când ne luăm angajamente, când ne stabilim ținte pe care, de-a lungul zilelor ce vor urma, le dorim. Ore și clipe vor atârna de dorințele noastre dintru începutul anului, după cum energia degajată din forța de a clădi este suficientă pentru a motiva universul să se acordeze la voința noastră.
Să ne facem planuri, să le întindem spre zări, altfel nu vom putea să ne înălțăm, să zburăm, să plutim, să fim.