Un gest banal m-a făcut să aud o sintagmă copleșitoare și să îmi deschid ochii sufletului spre o profundă meditare: am auzit o vorbă de la fratele meu, căruia i-am spus că niciodată nu îmi iese așa bine să îngrijesc grădina cum o face el, că nici iarba nu reușesc să o tai așa frumos cum o face el. Secretul este în relația pe care o pui în tot ceea ce faci, în felul cum te raportezi la lumea din jur. Pentru că eu simt iarba, mi-a spus foarte direct.
Am dat înapoi firul sutelor de cărți citite… al zecilor de mii de pagini trăite și al continentelor pe unde am umblat. Și mi-am dat seama că în lipsa unei legături profunde cu natura, ajungem să fim niște superficiali. Firul de iarbă, șoapta izvorului, freamătul codrului, semnele naturii nu sunt altceva decât modalități prin care noi con-viețuim în universul acesta complex și atât de neglijat în ultimul timp. Nu mai avem nici organul prin care simțim natura, pentru că am înlocuit urechea pusă pe pământ și tălpile goale pe iarba proaspătă cu tot felul de ecrane și cu lucruri. În loc să mai simțim ce e în jur, preferăm platoșele, hainele, mănușile, lumea mediată și mediatizată, informația pre-digerată. Nu mai știm să ne facem opinii proprii, ci trăim prin superficialitatea altora. Nu mai trăim prin ce simțim, ci prin ce ni se dă, agresiv, de către o lume a consumului. Simțim la comandă – și nici măcar nu ne dăm seama că în loc să simțim noi, suntem cuprinși de ce vor alții să simțim, să trăim, să știm, să fim.
Pentru că eu simt iarba nu este altceva decât modalitatea – corectă – prin care ne raportăm, cu respect, la minunea naturii din jur, la frumusețea ce ne înconjoară și la a redescoperi natura. La a ne cunoaște mai bine, descoperindu-ne pe noi. La a simți din nou, întru simplitate, sfințirea și în-sfințirea, ființarea, în-sființarea, însființirea. Doar în calitatea noastră de ființe însființite vom putea simți iarba și vom avea posibilitatea de a fi contemporani cu bunii, prea-bunii și străbunii noștri, doar prin însființire vom putea ca pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!
Mihai PĂTRAȘCU