Există momente în viața unei comunități religioase care cer respect, liniște și o minimă înțelegere a sacralității spațiului. Unul dintre aceste momente este, fără îndoială, cel al prefacerii – clipa în care credincioșii caută o conexiune profundă cu Isus, un moment de reculegere și contemplație. Cu atât mai greu este de înțeles de ce, în anumite biserici, acest moment este perturbat de sunetele inconfundabile ale unei kendama.
Să vezi un copil jucându-se într-un parc sau într-un spațiu de joacă este perfect firesc. Să-l vezi însă practicând jocuri zgomotoase în timpul unei slujbe religioase ridică semne de întrebare nu despre copil, ci despre părintele care îl aduce acolo fără să ofere nicio limită și nicio explicație despre comportamentul potrivit într-un spațiu sacru.
Responsabilitatea aparține adultului, nu copilului. Un copil nu poate înțelege încă profunzimea momentului liturgic, dar părintele are obligația morală de a-l ghida, de a-l învăța ce înseamnă respectul în biserică și de a asigura că nu perturbă experiența spirituală a altor credincioși.
S-a ajuns în situația în care, chiar în timpul unui moment de maximă importanță religioasă, unii credincioși sunt scoși din starea de rugăciune de sunete de lovituri și ropote de mingi de lemn. Este o imagine tristă, pentru că transformă o clipă solemnă într-o scenă deranjată de lipsă de atenție și de responsabilitate.
Am o sugestie: decât să îți duci copilul la biserică cu kendama, mai bine rămâi acasă și tu, și el. Un copil nu trebuie forțat să stea într-un mediu în care oricum nu este pregătit să se comporte, iar ceilalți credincioși nu trebuie să fie deranjați în timpul unor momente sacre.
Biserica este un loc de liniște, nu un loc de joacă.
Oricât de permisivi am fi, asta e prea de tot!
Natalia FORNVALD