Există Oameni pentru care cuvintele nu pot să descrie dimensiunea sufletească a ceea ce ei reușesc să inspire în semenii cu care interacționează. De regulă reușim să exprimăm ceea ce simțim sau ceea ce trăim în jurul celor din viața noastră. Unii din ei, cei care fac performanță în domeniile unde activează, ajung să fie recunoscuți la nivel național sau dincolo de granițele țării lor și, în momentul în care li se acordă distincții, au parte de laudatio, ca o descriere pe scurt a meritelor și ca o încununare a activității lor, global recunoscute.
În cazul Părintelui Viorel, astfel de cuvinte parcă nu reușesc să lege un ansamblu de fraze care să descrie activitatea pe care o desfășoară. Pentru că, în cazul lui, esențială este trăirea pe care o trezește sau o insuflă în inimile și în sufletele celor din jur, care este dincolo de orice cuvinte omenești. Pentru că toate gesturile Părintelui Viorel vorbesc despre simplitatea credinței, despre frumusețea acesteia, despre cumințenia omenească împinsă la extreme, din gesturi care Îi sunt pe placul lui Dumnezeu, de la cuvinte la fapte, de la trăiri și până la gânduri. Care ar fi, totuși, câteva din gesturile care îl fac unic, special, simplu și de admirat?
- În primul rând este absența din spațiul mediatic. Pentru că el nu va apărea niciodată la tăiat de panglici, în poze sau atribuindu-și merite, chiar dacă le are din plin. Pentru că niciodată nu se va afișa, ostentativ, pentru a ieși în față. Pentru că modestia și calitatea nu au nevoie să fie scoase în evidență. Ele se simt, se percep, se trăiesc. Ele există, nu trebuie inventate sau amplificate.
- Apoi este certitudinea mereu-rugătorului în discreție și liniște. Timpul lui este dedicat, în totalitate, semenilor și lui Dumnezeu. Fără excepție. El deschide biserica, la ore mici din crucea nopții, și tot el o închide atunci când nimeni nici măcar nu își poate imagina că, la ceasul acela, ar mai putea fi cineva în Casa Domnului. De când îl cunosc face mereu legătura între calea omului și Casa Domnului, cu o bunăvoință constantă, cu o bonomie nu doar afișată, ci trăită din plin, cu o certitudine a faptului că, dacă îi asculți sfatul, vei fi pe drumul cel bun. Întotdeauna.
- Am fost, la un moment dat, cufundat în rugăciune, cu capul plecat și ochii semi-deschiși, îndreptați spre pâmântul din care suntem zidiți. Ca din senin am simțit, deși erau zeci de oameni prezenți la liturghie între locul unde eram eu și spațiul unde se întâmpla aceasta, cum cineva parcă plutește, iar în urma lui o trenă de îngeri îl urmează îndeaproape. Era ca un răspuns la ruga mea și, involuntar, am ridicat privirea. L-am văzut pe Părintele Viorel cum mergea discret dinspre locul de spovedanie înspre altar, încărcat cu grijile și păcatele celorlalți, însă parcă, în drumul lui, era dus pe brațe de îngerii care îi ușurau deplasarea. Am realizat și atunci că îngerii noștri sunt cei care duc mai departe dorințele sau rugile noastre către Domnul, iar atunci când oamenii sunt prea împovărați cu griji, cineva le duce spre altarul unde se transformă pâinea și vinul în trupul și sângele Lui. Trena de îngeri care îl ajutau pe Părintele Viorel să se deplaseze este expresia cozilor mari ce se fac, în preajma sărbătorilor, la ușa lui, cu zecile de oameni care așteaptă, discreți, momentul spovedaniei. Cu cât este mai lung șirul oamenilor ce așteaptă la ușa duhovnicului spovedania, cu atât se adună mai mulți îngeri să îl ajute pe acesta, în drumul lui către altar.
- Părintele Viorel este cel care explică cel mai bine starea de trezvie. Pentru că eu am impresia că el este mereu într-o stare de comuniune cu oștile îngerești. Nouă, oamenilor de rând, ne este jenă, de multe ori, să intervenim în procesul acesta de continuă-comunicare cu lumea de sus. Am învățat însă că atunci când primim o îmbrățișare din partea duhovnicului, parcă avem certitudinea că Dumnezeu ne ține în brațe, indiferent de ce greutăți am duce. Și am simțit cum grijile mele le ia El, iar îmbrățișarea Părintelui Viorel este un pas spre mântuire. Gîndurile lui continue către noi, cei care suntem prinși în cotidian și rugile lui neîntrerupte către Tatăl ceresc îl fac special și de admirat. Tot așa cum, în fiecare dimineață, mesajele lui ne fac ziua mai bună. Pentru că Părintele Viorel ni le transmite, fără excepție, zi de zi, cu mult îninte de a ne trezi. E semnul că Dumnezeu se gândește la noi în permanență, iar ziua trebuie să o începem sub semnul și lumina lui. Astfel, lumina inimii noastre se va aprinde mai tare și ne va călăuzi pe tot parcursul zilei, până adânc în noapte.
Gândul că există oameni ca și Părintele Viorel mă face mai bun, pentru că de câte ori îmi vine în minte imaginea lui, am senzația că devin mai bun, iar momentul întâlnirii lui – și, inevitabil, al îmbrățișării – mă înalță. Astfel de oameni sunt modele pentru noi, cei care ne căutăm în lumea aceasta tot mai dezbinată, răspunsuri la întrebări simple: cine sunt? Ce caut pe lumea asta? Ce cale să urmez?
Răspuns bun la înfricoșata Judecată de Apoi am putea obține urmându-l pe Părintele Viorel, pentru că toate gesturile lui vorbesc despre simplitatea credinței, despre frumusețea ei, despre cumințenie. Despre Frumos. Despre Christos.
Mihai PĂTRAȘCU