Omul nu poate înțelege ceea ce nu cunoaște, iar cunoașterea trebuie să depășească bariera intelectuală pentru a fi una completă. Așa cum bine știm cu toții ființa umană are mai multe structuri care contribuie la acest proces de înțelegere
sau înțelepțire. Mintea, inima, sufletul și spiritul sunt straturile cele mai des întâlnite și ele nu se exclud una pe alta atunci când gândim sau facem ceva, ci se întregesc și dau formă la tot ceea ce pleacă dintr-un singur gând. De unde vine gândul este o altă poveste mult mai lungă decât ne putem imagina.
Îmi permit să fac aceste afirmații pentru că mă trezesc într-o lume extrem de bogată în informații și oameni care știu de toate, dar cam săracă în ființare, în sentimente înălțătoare de bucurie, libertate, iubire, compasiune. Toți vrem să ne credem puternici și majoritatea suntem, dar tocmai această putere ne-a transformat în jumătăți de oameni care au uitat să fie. A fi nu este sinonim cu a avea, și nici a avea nu este tot una cu a fi. Ființarea cere vulnerabilitate, iar vulnerabilitatea duce către autenticitate. Nu mulți ne permitem acest lux de a ne privi obiectiv în oglindă și de a ne recunoaștem așa cum suntem – frumoși, urâți, talentați, harnici, neîndemănatici, norocoși sau ghinioniști – dar unici în felul nostru. Fiecare am primit talanții nostri dar sunt atât de puțini cei care și-i pot vedea și valorifica.
Societatea a încercat să ne uniformizeze, să ne facă pe toți la fel, dar nu suntem la fel și de aici a început o luptă absurdă pentru putere, adesea manifestată prin materialism. Bine ar fi să ne amintim că nu obiectele ne dau nouă valoare, ci
noi dăm valoare obiectelor. Puterea lui a avea a subjugat sinele nostru interior, acea scânteie divină care se cere trăită prin a fi.
Mă gândeam zilele trecute că oamenii sunt îngroziți de iubire și fug de ea pentru a nu fi răniți. Dar rana oricum există oricât de mult ai vrea să o îngropi și iese la suprafață atunci când te aștepti mai puțin. Lăcrimăm la filme și citim despre
viața altora în loc să ne aruncăm în viață și să avem curajul de a ne apropia de oameni care ne ating mâinile, inimile, mințile și sufletul.
Spuneam la începutul textului că omul nu poate înțelege ceea ce nu cunoaște și astfel se trezește trist în vieți trăite cu jumătăți de măsură, în care nu știe nici ce îl pasionează, nici ce îi face corpul să vibreze, nici cine este cel care îi face ochii să
strălucească. Iar asta e trist. E trist să nu te cunoști pentru că viața e scurtă și timpul nu stă după fiecare muritor.
Haosul din afara noastră pe care îl vedem și condamnăm atât de des, este dublat de un alt haos interior la care poate nici nu mai avem vreme să ne gândim. Dar există și ne macină zi de zi. Singurii care îi pot da de capăt suntem noi, fiecare în parte, responsabil să își transforme lumea în ceea ce vrea el să vadă la ceilalți.
Dana BOTA – LAZĂR