O istorie a orașului Baia Mare: Despre primele privilegii

10 minute de citit
- Publicitate -

Informațiile documentare scrise sunt deosebit de importante pentru reconstituirea evoluției unei comunități. Iată cum apreciază istoricul băimărean Schönherr Gyula (1864-1908), mărturiile referitoare la Baia Mare: „Documentele scrise ale oraşului nostru, vechile diplome, reprezintă nu numai valori inestimabile pentru cunoaşterea trecutului, dar ele sunt nişte relicve istorice veridice care, prin privilegiile regeşti ce au fost acordate oraşului, conţin şi dispoziţii juridice privitoare la viaţa internă a pârgarilor, relevate în pergamente şi hârtii decolorate, cu scrisul specific pentru fiecare epocă, întărite cu semnături şi pecete, faptele personajelor participante în diversele epoci şi prin aceasta, prin conţinutul şi formele lor, ele prezintă posterităţii un tablou reprezentativ despre trecut”.

Potrivit acestor vechi documente, putem spune că procesul de urbanizare a micilor aşezări miniere de pe malul Săsarului a fost poate mai accelerat decât în cazul altor aşezări, fiind favorizat de aducerea, alături de populaţia băştinaşă, a specialiştilor germani, care erau meşteri pricepuţi în practicarea mineritului şi de interesul mereu crescând al regalităţii maghiare pentru exploatarea aurului. Din primul secol de existenţă consemnată documentar, Baia Mare a fost un important centru economic ai cărui locuitori, nu numai că asigurau cele necesare traiului zilnic şi achitării obligaţiilor feudale, ci produceau şi un plusprodus considerabil care era destinat schimbului comercial.

Primele măsuri menite să impulsioneze dezvoltarea mineritului în zonă sunt cuprinse în documentul emis de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou (1301-1342), în anul 1327 (17 mai), prin care o treime din urbură (prestaţia în natură datorată regalităţii), revenea proprietarului terenului pe care existau mine de aur şi argint. Actul consemna aşezarea Zazarbánya (Mina Săsar), care mai târziu s-a unit cu Baia Mare.

Cel mai vechi document scris referitor la Baia Mare pe care-l cunoaștem este actul emis de cancelaria regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, în anul 1329 (29 mai). Ocazia emiterii documentului a fost un proces de hotărnicie între reprezentanţii magistratului din Baia Mare şi posesorii pădurilor nelocuite aflate între oraşele Baia Mare şi Baia Sprie, care formau, în vremea respectivă, o singură unitate administrativă. Prin acel act se acordă judelui primar al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie dreptul de a defrişa teritoriul împădurit dintre cele două oraşe şi a-l popula în vederea dezvoltării mineritului în zonă. Din acest document privilegial aflăm prima denumire oficială a oraşului Baia Mare şi anume „Civitas Rivuli Dominarum” (Cetatea Râul Doamnelor), actul fiind considerat documentul de atestare a oraşului cu acest nume.

Baia Mare şi Baia Sprie aveau aşadar, la data respectivă, o conducere comună, iar prin popularea zonei dintre ele s-a format ulterior o aşezare nouă, Tăuţii de Sus. Originalul acestui document nu s-a păstrat, dar conţinutul ne-a fost transmis într-un rezumat în limba latină cuprins într-un act ulterior (1479). Incendiul care a cuprins oraşul, pe la mijlocul secolului al XIV-lea, a provocat distrugeri edilitare şi pierderi materiale foarte mari. În timpul acestui dezastru au fost mistuite de foc actele ce cuprindeau drepturi dobândite până atunci. Prin urmare, conducerea oraşului a solicitat reînnoirea acestora.

Primul document privilegial al oraşului Baia Mare, păstrat în forma sa originală, este actul emis de regele Ludovic I (1342-1382), în anul 1347 (20 septembrie), la cererea judelui Martin, a parohului Ioan, a magistrului Petru şi a notarului Ulrich, juraţi din Baia Mare şi Mina Săsar (Rivulo Dominarum et Zazarbánya), de reînnoire a unor privilegii. Reprezentanţii oraşului au făcut aceste solicitări „în numele tuturor orăşenilor şi oaspeţilor noştri”. Astfel, ne sunt oferite primele informaţii documentare despre locuitorii oraşului Baia Mare. Aflăm că exista o populaţie mai veche, „orăşenii” şi o populaţie mai nouă, aşa numiţii „oaspeţi”, care erau coloniştii (specialiştii străini), aduşi pentru impulsionarea activităţilor miniere.

În virtutea prevederilor din acest document a fost numit la conducerea oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie un comite de cămară comun, iar comunitățile au primit dreptul de a-şi alege judele şi juraţii care să se pronunţe atât în procesele obişnuite cât şi în cele ale minerilor. Prin acelaşi act, locuitorii celor două oraşe au primit dreptul de a se folosi de Pădurea Neagră (Silva Nigra), aflată între ele, „fără nici o piedică”, pentru procurarea lemnului necesar construirii caselor şi la activităţile miniere, au primit dreptul de judecată în interiorul oraşului pentru „toate pricinile, deopotrivă cele mari şi cele mici”. În același timp, locuitorii orașului Baia Mare au dobândit dreptul de practicare a comerţului, cu scutire de vamă pentru anumite produse şi de organizare, o dată pe an, a târgurilor de cincisprezece zile, dreptul de a construi un sistem fortificat de apărare (val de pământ cu şanţ şi palisadă).

Prin aceeaşi diplomă din anul 1347, au fost stabilite hotarele proprietăţilor oraşului la 3 mile de jur împrejur „peste toate pământurile şi pădurile regeşti, în afară de satele care au fost întemeiate până acum şi în afară, de asemenea, de pământurile, pădurile şi moşiile nobililor…”. Această ultimă prevedere a generat o serie de neînţelegeri între locuitorii oraşului şi feudalii vremii, inclusiv cu familia Dragfi, în posesia căreia se aflau întinse domenii situate în jurul oraşului.
În complexitatea sa, documentul prevede şi o serie de privilegii pentru activităţile miniere desfăşurate pe teritoriul oraşului. Astfel, alături de consiliul orăşenesc, în Baia Mare a funcţionat un Oficiu al comitelui cămării, a cărui îndatorire principală viza supraveghea mineritului şi, îndeosebi, strângerea urburii cuvenite regelui.

A fost instituit dreptul de a alege anual un jude al minerilor („magistrum montis”) care, împreună cu judele („judex”) şi consiliul oraşului („magistratus”), supravegheau activităţile desfăşurate în mine şi aveau dreptul de judecată a pricinilor legate de minerit. Atenţia deosebită acordată în acest document dezvoltării mineritului certifică interesul mare pe care îl avea regalitatea faţă de principala indeletnicire a locuitorilor oraşului care, era, de altfel, şi principala sursă de venit pentru visteria statului. De toate aceste drepturi, reînnoite sau dobândite prin acest act, a beneficiat comunitatea băimăreană, oraşul dobândind astfel, în adminstrarea interioară, o considerabilă autonomie care limita simţitor amestecul instituţiei comitatului de la Satu Mare, din care a făcut parte în tot Evul Mediu.

Din perspectiva acestor drepturi şi libertăţi, oraşul Baia Mare poate fi asemănat cu oraşul Caşovia (Košice din Slovacia de azi) iar, în raport cu alte oraşe din Transilvania se individualizează prin obținerea primului privilegiu de organizare a unui târg anual, înaintea orașelor Bistriţa, Braşov şi Sibiu cărora acest drept le este acordat după anul 1350.
În prima jumătate a secolului al XIV-lea, în conformitate cu informaţiile oferite de aceste izvoare istorice, oraşul Baia Mare a beneficiat de libertăţi şi privilegii care i-au conferit statutul special de oraş liber regal, păstrat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1876).

Fragmentul face parte din volumul „ Rivulus Dominarum. Secvențe istorice, vestigii și mărturii medievale”, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Seria „Muzeul Viu”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Baia Mare, 2021. Publicația poate fi achiziționată de la standul muzeului la prețul de 25 lei.

Autori text: Lucica Pop, Viorel Rusu
Coordonator proiect: Oana Leșiu

Bibliografie: selectivă:
Căpîlnean V., Sabău I., Oszóczki C., Balogh A., Schrek V., „Îndrumător în Arhivele Statului judeţului Maramureş”, Bucureşti, 1974.
Csoma Gh., „Baia Mare–670 „… suprema tărie a oraşului”, Baia Mare, 1999.
Decsény, I. „Nagybánya a régi pecsétei”, Turul, II, 10. 1886.
Feştilă A., Pintilie I., Cădariu I., Sabău I., Achim V., „Monografia municipiului Baia Mare”, vol. I, Baia Mare, 1972.
Kacsó C., „Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş”, vol. I, Bibliotheca Marmatia, 3, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, Baia Mare, 2011.
Niedermaier P., „Geneza oraşelor medievale din Transilvania”, Bucureşti, 2016, p. 307, 405.
Palmer K., (red.), „Nagybánya és környéke”, Nagybánya, 1894.
Rusu V., Pop L., Botiş I., „Baia Mare oraş liber regal”, Colecţii Muzeale, IV, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, Baia Mare, 2014.

- Publicitate -
TAGGED: ,
Share this Article
Sari la conținut