N-am cum să uit că am fost forțați să ne îngropăm morții goi în pungi negre, fără rămas bun de la cei ce și-ar fi dorit să-i conducă pe ultimul drum. Uneori aveam dubii că în pungă era mortul corect, pentru că nu era voie nici să verifici dacă îngropi pe cine trebuie.
(Culmea e că am văzut cu ochii mei cum dintr-o ambulanță se descărcau în pubela de gunoi de la izvorul Ciontolanu din Baia Sprie probabil hainele morților. Halucinant! Atunci mi-am dat seama prima dată că ceva nu e în regulă).
Nu pot uita și nu voi uita ziua în care am mers la spitalul de Boli infecțioase și am fost băgată cu haina de blană naturală, plină de capse în aparat pentru o radiografie pulmonară. Îmi amintesc și azi momentul în care indignată până peste poate am întrebat: ,, doamnă, eu …cu haluba asta intru pe mine? E plină de capse metalice” și probabil ea a văzut în mine o posibilă candidată la sacul negru, încât a fost total nepăsătoare la atenționările mele.
Nu uit și nu vreau să uit umilința de a purta mască în fața copiilor de clasa întâi care aveau nevoie să îmi vadă gura pronunțând corect sunetele. Nu voi uita aberația de a-i pune pe copii în școli să facă sport sau să cânte cu mască pe gură.
Nu pot uita groaza inițierii legii certificatului verde. O minte bolnavă ne-ar fi vrut vaccinați la fiecare șase luni. Vă amintiți cum nu puteai să mergi la magazin, la serviciu fără dovada vaccinului sau testare pe banii tăi tot la 48 de ore?
Nu uit! Și mă rog la bunul Dumnezeu să nu îmi șteargă acele amintiri.
Le voi păstra în memoria conștiinței mele, ca unica perioadă din viața mea pe care o consider cu adevărat umilitoare: lunile în care am fost tratată ca în sclavagism, de cei care au orchestrat acea mizerie și care acum se vând în fata electoratului ca soluții pentru România.
Atunci a fost o perioadă când oamenii au murit aiurea: un sistem sanitar uniformizat, fără scheme de tratament diferențiate în funcție de pacient și de alte boli pe care le avea în istoric.
Deși era să mor atunci, m-am revoltat împreună cu surorile mele împotriva sistemului medical, dar am reușit să ne salvăm mama. Am scos-o din spital pe semnătură și am salvat-o! Dar câți au avut acasă un medic al lor ca să își permită asta?
Prea ușor i-am pierdut pe cei dragi!
Prea ușor i-am lăsat pe guvernanți să strecoare teama în sufletele noastre!
Prea ușor ii lăsăm acum să ne strecoare în subconștient speranța sau , mai grav, certitudinea că cei care ne-au făcut toate astea pot să gândească acum un viitor strălucit pentru noi. Doar pentru că au bani să se vadă la televizor?
Nu uit și nu vreau și nu trebuie să uit că au închis bisericile.
Pe ce lume suntem? Fără Dumnezeu am rătăci ca evreii în deșert pe acest pământ.
Nu vreau și nu pot să uit!
Iar voi, dragi cititori, aveți datoria morală față de cei pe care i-ați pierdut, să vă amintiți că jertfa lor nu trebuie să fie compatibilă cu votul vostru.
Natalia FORNVALD
