România nu are nevoie de panică, ci de luciditate. Nu se află în pragul unui colaps, dar stă pe marginea unei prăpăstii pe care o tot lărgește singură, prin amânări, indolență și un dispreț constant față de realitate. De ani buni, guvernele succesive au preferat să împingă problemele structurale sub preș, sperând că Bruxelles-ul, piețele sau timpul vor rezolva, de la sine, ceea ce doar voința politică și competența ar fi putut face. Deficitul bugetar, de pildă, nu este o surpriză. Este consecința directă a unor decizii greșite și a lipsei de curaj în reforme. De la populismele lui Orban și Cîțu, la imobilismul lui Ciucă și indecizia lui Ciolacu, România a acumulat un dezechilibru bugetar cronic, mascat periodic prin artificii contabile și promisiuni fără acoperire.
Dar ceea ce agravează situația nu este doar economia, ci politica externă, de provincie. În loc să se comporte ca un stat partener al Uniunii Europene, România, cel puțin pe vremea lui Iohannis, a adoptat postura capului plecat, gata să încaseze directive, dar incapabilă să formuleze propuneri. În loc să fie respectată, este tolerată. În loc să fie ascultată, este ignorată. Și totuși, paradoxul e că România rămâne un beneficiar net al apartenenței sale la UE. De exemplu, în 2023, eram pe locul doi în topul statelor care au încasat mai mult decât au contribuit la bugetul comunitar, un fapt care, în teorie, ar fi trebuit să ne ofere siguranță și încredere. În realitate, acest avantaj este risipit prin corupție, ineficiență administrativă și incapacitatea de a transforma fondurile europene în dezvoltare reală.
Pericolul nu este doar eticheta unei posibile retrogradări a ratingului de țară. Dincolo de simboluri, o astfel de evoluție ar declanșa inevitabil apelul la FMI, o soluție rece, contabilă, dar fără alternativă. Iar atunci România va fi guvernată, de facto, de niște tehnocrați fără răspundere politică, dar cu puterea de a decide ce taxe plătim, câți bugetari pleacă acasă și cu cât se taie pensiile.
Ironia este amară. După ani de populism și iresponsabilitate, vom primi exact tipul de „reformă” pe care politicienii noștri au refuzat s-o facă. Doar că impusă din afară, fără control democratic și fără compasiune socială.
În tot acest context, atitudinea liderilor noștri frizează ridicolul. În loc de asumare, vedem discursuri sterile. În loc de soluții, avem comitete și comunicate. România, în pragul unei corecții inevitabile, este condusă de oameni care nu par să înțeleagă dimensiunea crizei pe care au creat-o. Adevărul este simplu. România are nevoie de măsuri urgente, dar nu pentru că „se prăbușește”, ci pentru că a trăit prea mult timp din amânări, din iluzii și din obediență. Nota de plată a acestei inconștiențe vine acum și o vom plăti toți.
Dan Cristian COARDĂ