Joi, 16 octombrie, de la ora 17.00, la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare va avea loc lansarea volumului „Noroc că n-am ghinion”, cea de-a 13-a carte semnată de scriitorul Mircea Grumaz. Lansarea se anunță a fi un moment de întâlnire între iubitorii de literatură, prieteni ai autorului și publicul băimărean, într-un spațiu care susține constant dialogul cultural.
Cu prilejul lansării celei de-a 13-a sale cărți, „Noroc că n-am ghinion”, autorul a ales să stea de vorbă chiar cu… el însuși. Un dialog interesant, în care întrebările și răspunsurile se împletesc cu haz, ironie fină și o doză sănătoasă de realism, dovedind că 13 poate fi un număr norocos dacă știi cum să-l îmblânzești. Mai jos vă invităm să citiți și să savurați acest autointerviu unic, în care întrebările și răspunsurile poartă amprenta stilului său inconfundabil:
”- De ce poezie?
– Mereu mi-au plăcut. Rețineam foarte ușor versurile cântecelor care-mi plăceau. Eram copil și am învățat foarte repede „A venit un lup din crâng”, cântată de Anda Călugăreanu, pe versurile lui George Coșbuc, ba îmi plăcea și mie să cânt, că pe vremea aia aveam și ceva voce. Am scris prima poezioară când eram în clasele mici, ceva cu fotbal, înaintea Campionatului Mondial din Spania. Ce mai țin minte – în grupa noastră, care e mai grea / România v-a-nvinge Anglia / și se va califica / la Mundialul din Spania – domnul Ionel Costin mi-a făcut muzica și asta am cântat eu pe scena Căminului Cultural din Șomcuta Mare, că în această localitate m-am născut. Apoi, mi-au plăcut foarte multe din cântecele scrise pe poeziile lui Adrian Păunescu. Și acum știu o grămadă. Sigur știți „Cântec șoptit” de Zaharia Stancu, cânta Poesis… odată am ucis o vrabie – mie și acum îmi curg lacrimi când ascult piesa, pe care, evident, o știu pe de rost. O cântam într-o tabără PTAP la Sighet, acum un million de ani. Vă mai amintiți de Margareta Pîslaru? Cânta, printre altele, „Lasa-mi, toamnă, pomii verzi”… pe versurile Anei Blandiana, Că așa am aflat eu că există. Un pic mai târziu am dat de Nichita, iar eu și Ale a mea ne-am ales piesa de dans pentru nuntă „Ce bine că ești” – cântată de Nicu Alifantis. Doar scriind acum astea îmi curg lacrimile și mucii ca unui copil. E lumea care nu mai vine, dar e lumea de care îmi voi putea aminti mereu.
– Te-a convins cineva să pui între coperți ceea ce scriai?
– Mulți dintre cei cunoscuți. Prima a fost Aburi Groși, o carte pe care mi-am dorit-o enorm și mulți dintre cei care m-au susținut verbal au făcut-o și financiar. Am fost tare mândru de mine, deși nu sunt tare multe poemele pe care le-aș mai publica și acum. De fapt, majoritatea n-ar trece de cenzura proprie acum. Încet încet și citind destul, am ajuns pe undeva cu poezia mea, habar nu am unde, cert este că pot respira. Mai multe pretenții nu am.
– După acest prim volum au venit altele. Am intrat în lumea celor care scriu citind ce au scris alții. Sau la indicația altora. Țețu mi-a zis să-l citesc pe Gheorghe Azap, A Mea îl iubea pe Labiș. De fapt, cu Ale am discutat pentru prima oară cu adevărat despre poezie. Ea era prima care citea ce scriam și pe undeva era normal, deoarece îi scriam ei. Doamne, cât aș vrea să poată citi ce scriu acum, ultima mea carte. După ce Ale a plecat am rămas cu un pustiu enorm din care m-a scos Cori Dașoveanu, căreia îi mulțumesc că există, plus că scrie minunat. Și toate astea țin de opt ani. Am cunoscut scriitori foarte buni, chiar dacă niciunul nu merge la Nobel. Am cunoscut și scriitori locali… Am fost coleg cu Marian Ilea, Ion Burnar, Nicu Scheianu, Dragomir Ignat, Vasile Dragomir. Pe vremuri mergeam cu un prieten la atelierul lui Mihai Olos din Colonia Pictorilor. Venea din Germania și stătea o vreme în țară. Când intram în atelier, primul lucru, trebuia să spun o poezie. Cel puțin mie asta îmi cerea. Cunoscutul pictor știa o mulțime de poezii. De obicei, cam ce începeam eu, termina dânsul. L-am cunoscut și pe Mircea Hrișcă și pe sculptorul Ioan Marchiș, la al cărui atelier din Centrul Vechi am fost de o grămadă de ori.
– Ai cunoscut mulți oameni de succes.
– Am cunoscut. Am fost la București la un concert John McLaughlin și am cunoscut-o pe Chris Simion, care pe vremea aceea era foarte tânără și care mi-a făcut rost de un autograf de la celebrul cântăreț. Am stat la o masă cu Iuliu Merca de la Semnal M și am povestit tot felul de tâmpenii într-o vizită la Cluj (atunci a fost musai să bem o bere și asta însemna că mi-am băut biletul de tren, așa că am venit cu nașul). O cunosc binișor pe Narcisa Suciu și mă bucur de fiecare dată când povestim. Am cunoscut destui oameni valoroși, însă fiecare om care lasă un gram de orice și stă în zona demnității e valoros.
– De ce ești trist? Joi vei lansa o carte, a 13-a. Nu e puțin lucru.
– Trist poți fi oricând. Sunt obosit, simt nevoia să simt nevoi… Nu mai am entuziasm, sunt în partea vieții în care le amesteci… Sigur, voi merge la lansarea mea de carte, voi fi acolo, că am de dat niște cărți unor oameni, am de spus câteva lucruri frumoase, că de rele suntem sătui. Sper să vină lume, că e liber. Până la urmă nici nu-i musai să-și cumpere cartea, că nu-I musai nimic. Le zic mulțam fain tuturor celor care m-au sprijinit pentru această carte, care are toate șansele să fie chiar ultima pe care o mai public.”
Dan Cristian COARDĂ – MaramuresOnline.ro
