Astăzi, mai mult decât oricând, vreau să scriu despre cea care mi-a dat o direcție în viață: mama mea, profesoara Buticaș Eufrosina.
Cei care o cunosc, știu că are două zile de naştere: una în care s-a născut și alta în care a fost trecută în evidența populației. Toată copilăria mea am auzit-o spunând că s-a născut joi, înainte de Crăciun. La un moment dat, doamna Pia, învățătoarea din sat, fată de preot, a ajutat-o să identifice acea joi înainte de Crăciun, când bunica rămasă grea și cu bărbatul închis politic, că l-a adăpostit pe Frunzilă, un haiduc fugar al locului, a născut-o pe cea care avea să fie absolventă de două facultăți, după ușă, în camera în care locuia cu ceilalți copii. A doua zi de naștere e cea din buletin: 1 februarie, când s-a întremat bunica și a putut merge singură să îi facă certificatul. Când eram mai tânără o întrebam cum de s-a pricopsit cu numele ăsta și ea îmi răspundea cu mândrie că a fost botezată după moașa satului, o femeie de vază.
Vrând să-și depășească condiția a învățat. La început la școala din sat, apoi la liceul din Baia Sprie. De multe ori, când văd cum sunt duși copiii cu mașina, dacă s-ar putea până în sala de clasă, mă gândesc cum mergea ea peste Herteș pe jos, pe cărarea negrenilor.
Cu mari eforturi din partea părinților a stat apoi în gazdă. Studiile superioare de limba română le-a făcut la Baia Mare, iar apoi a studiat limba franceză în Iași. În timpul studenției s-a căsătorit cu tata. După nuntă au rămas cu două linguri, două furculițe și două farfurii. Bazându-se pe sentimentul care îi lega, au făcut două case și o familie frumoasă rămasă unită, cea mai mare realizare a vieții ei.
Face parte din generația celor pentru care sărutul la fata nemăritată e mare păcat și pentru care căsătoria este pentru o singură dată în viață. Pare demodată dar nu e: navighează pe internet, stăpânește tehnologia, vorbește franțuzește (ca orice femeie cu stil), se îmbracă elegant, poartă blănuri și pălării și, de anul acesta, am învățat-o că orice femeie adevărată trebuie să aibă în garderobă o lenjerie intimă din dantelă neagră. La 74 de ani a învățat asta de la mine, fata cea mare, prima din cele patru. Toate femeile din familie îi împrospătează garderoba și ea le primește cadourile, râde și zice: „voi sunteți bolunde. No, nu rămân eu datoare”.
Da. Are patru fete (eu fiind cea mai săracă dintre toate, Oana este căsătorită și stabilită în Franța, arhitect de profesie, Iulia, juristă și preoteasă, și cea de care e cea mai mândră, Mălina, medic oncolog).
Ne știe problemele tuturor: e cel mai bun consilier de inspector scolar, de medic, de arhitect și de juristă.
Mai nou nu mai suportă vorbitul la telefon, iar după ce îi mai zic câte ceva din preocupările mele, zâmbește nostalgic (poate cu gândul la o viață profesională în care a fost directoarea comunei) și apoi spune ferm ca o concluzie de luat în seamă: ,,Natalia, nimic nu plătește pe lumea asta. Tot ce contează, e ce facem pentru sufletul nostru”.
Femeia asta mi-a dat cele mai sănătoase lecții de viață: familia e tot ce contează, pentru copii niciun sacrificiu nu e prea mare, tot ce-i moștenire nu se vinde.
Face cel mai bun cremeș de pe planetă, deși mereu am considerat că are în ea o forță de putea fi comandor de nave. La vârsta ei (şi la a mea), încă mă tem de ea, încă percutez ca un copil când îmi trasează sarcini și încă mă feresc de criticile ei care, nu știu cum se face, dar mereu sunt foarte pertinente.
Când ne vede bine îmbrăcate are un zâmbet de plăcere, când ne îngrășăm, ne critică.
Are momente când ne atentionează: „când oi muri, aveți grijă cum vă îmbrăcați! Să nu vă văd lângă sicriu îmbrăcate aiurea”.
Când ne adunăm lăcrimează și ne-a lăsat cu limbă de moarte să nu vindem casa până mai trăiește ultimul nepot care s-a jucat în ea. Poate pentru că ea ne vorbește mereu de casa cu tărnaț în care a copilărit și care s-a demolat fără să fie întrebată.
Astăzi, s-a trezit de la ora 5 și a început să se pregătească pentru prânz, când casa ei se umple de copii, nepoți și strănepoți: supă de cocoș ca pe vremuri, piure de cartofi cu friptură și cârnaţ prăjit, ouă umplute, cremă de brânză, salată de vinete, toate bio, cum mănâncă de mulți ani (și nu de fițe, dar de câte ori încearcă ceva cu E-uri zice că i se strepezește limba).
După Revoluție s-a refugiat în taina credinței. Conduce Reuniunea Mariană a bisericii greco-catolice din sat și dacă într-o zi de sărbătoare nu e la biserică, e semn că nu se simte bine.
Mi-e drag de ea: o irită maxim prostia omenească și mai ales când e tratată de vreun angajat de la spital ca și cum ar fi bătrână.
Pentru mine, pentru copiii mei, pentru toți cei care îi calcă pragul, ea e centrul universului, e motorul care ne pune pe toți în mișcare.
O vreau sănătoasă pentru că e a mea și o vreau mulți ani între noi, pentru simplul fapt că aș mai trăi puțin înainte să-mi predea ștafeta.
V-am scris puțin despre ea pentru că, în săptămâna Crăciunului, vreau să vă propun ca temă de reflecție hrana sufletului.