Reprezentanți ai Muzeul Satului Baia Mare au desfășurat o activitate de cercetare de teren în localitatea Săpânța, în cadrul unui demers mai amplu de documentare a patrimoniului cultural local. Vizita a făcut parte dintr-o serie de acțiuni dedicate colectării de informații despre viața tradițională din satele maramureșene, prin intermediul mărturiilor directe ale membrilor comunității.
În acest context, o echipă formată din specialiști ai muzeului s-a întâlnit cu o localnică în vârstă de 96 de ani, ale cărei amintiri oferă o perspectivă asupra modului de viață rural din secolul trecut.
„În această perioadă, instituția noastră desfășoară o serie de activități de teren, menite să documenteze și să aprofundeze cunoașterea patrimoniului maramureșean. Cercetarea, una dintre funcțiile esențiale ale muzeului, reprezintă un element extrem de important în ceea ce privește procesul de îmbogățire a patrimoniului material și spiritual al instituției. Întâlnirile și poveștile cu oamenii simpli, cu țărani de-ai locului, sunt demersuri prin care reușim să consemnăm și să valorificăm aspecte importante din viața satului, atât din prezent, cât și din vremurile trecute.
Fiecare membru al comunități care trăiește în zilele noastre, dar care s-a născut, a copilărit și și-a trăit cea mai mare parte a vieții în secolul trecut este purtător a unor amintiri de o rară bogăție afectivă, este exemplul viu al simplității traiului de la țară din satele maramureșene. În acest sens ne-am dorit și noi să ajungem la casa unei femei a cărei viață se apropie de un secol – aproape o sută de ani trăiți în două secole diferite, cu atâtea schimbări adunate în timp.
Una dintre echipele muzeului nostru, formată din doamna Janeta Ciocan – muzeograf și etnolog, doamna Anamaria Nagy – curator și doamna Adina Roman – conservator, a desfășurat cercetare de teren în comuna Săpânța. Scopul acestei deplasări a fost întâlnirea cu o femeie de 96 de ani și cu fiica acesteia.
Cu o privire senină și ușor înlăcrimată, bucuroasă să ne vadă, cu mâinile tremurânde și cu o emoție care se simțea în fiecare gest, ne-a poftit în casa în care locuiește împreună cu fiica ei. Un suflet care poartă în el aproape un veac de viață.
Anuța Ștetca sau Anuța Ilenii lui Bococi, s-a născut în anul 1930. Simplă, senină și foarte lucidă, își amintește cu o claritate impresionantă cum era traiul de odinioară și, cu bucurie, ne-a depănat povești din viața ei. Ne-a dăruit întâmplări din tinerețea ei, dintr-o lume care astăzi pare uitată. E o bucurie tăcută să o asculți – să descoperi prin glasul ei, chipurile bunicilor și ale părinților care nu mai sunt, satul de altădată, oamenii de demult și felul lor simplu de a trăi.
S-a căsătorit la 18 ani, în 1948, cu „cel mai mândru bărbat din sat”, mai mare decât ea cu zece ani. Când viitorul ei soț a plecat la război, ea avea doar 11 ani și, spune cu zâmbet, că se plăceau încă de atunci. Pentru că el a fost prizonier de război, s-a întors acasă abia după șapte ani, când Anuța împlinise deja 18 ani. S-au căsătorit în 1948, din dragoste, el – un bărbat falnic, iar ea – mai mărunțică, frumoasă, dar din neam mare, cu o poziție socială respectată în sat.
Au avut împreună patru copii: două fete și doi feciori. Astăzi, doar una dintre fete mai trăiește, cea care îi poartă grija. Cu tristețe ne-a mărturisit că, pe rând, și-a petrecut o parte din membrii familiei „la groapă”.
Discuțiile au continuat firesc și s-au extins asupra altor teme – nunți, botezuri, înmormântări – fiecare detaliu îmbogățind cunoașterea noastră despre viața de altădată.
La cununia religioasă, miresele purtau „cămeșă albă și fartuhuri” – acele fuste albe, frumoase, specifice locului – și cunună mândră pe cap. Fiecare fată avea pregătite din timp hainele de mireasă pentru biserică, „așe cum se făceau atunci”. Mesele după cununie se țineau acasă, dar se întindeau și la vecini dacă era multă lume. Mâncarea era bogată și aleasă: sarmale, zamă pe carne de oaie, carne cu plăcinte și prăjituri.
La botez, femeia, după ce năștea, stătea acasă până la două săptămâni. Abia la șase săptămâni „te năpoștea popa și atunci putea ieși din nou”. Se alegeau două nănașe, femei sau fete. De cele mai multe ori, băieții erau botezați în biserică, iar fetele le boteza popa uneori și acasă. „Numai băieții mergeau în altar – cucoanele nu mergeau în altar”.
Ritualul de înmormântare începea la casa celui decedat. Mortul era îmbrăcat în straie populare de sărbătoare și pus în sicriu, pe masă, în camera curată-ceie casă, timp de trei zile, cât venea lumea în priveghi. Anuța ne-a arătat straiele pregătite pentru clipa plecării ei: cămeșă de bumbac nouă, sumna neagră nouă, năframa-șerincă nouă de păr, șăcuțul – fața de pernă – și lipideul – cearceaful.
Oamenii, spune ea, aveau pe atunci gospodării mari, cu vaci, porci, oi, găini și cai nelipsiți pentru munca câmpului. Casele erau simple, cu două camere și tindă, iar familiile erau numeroase. Se nășteau mulți copii, câte șapte, opt, zece, uneori trei sau patru. Viața era grea, dar oamenii se ajutau unii pe alții, participând pe rând la clacă, la muncile cele mai grele din gospodărie. „Aducea câte un ștraf de fuștei de mălai în casă grămadă și mergeam a luștii, pe rând, la toți vecinii.”
Făceau și șezători, la care participau femei și fete – câte zece, cincisprezece, dar și mulți feciori. Fetele îndrugau din caier și învățau să țeasă cergi. (A toarce – folosit la firul mai subțire, a îndruga – la firul mai gros). Feciorii furau fusul fetelor și nu îl dădeau înapoi până nu primeau o sărutare.
Posturile se țineau și câte șapte săptămâni – de Paști, Ispas, Crăciun, de Sfântu Petru și Sfântă Mărie Mare. În post nu se juca-dansa și nu se veseleau oamenii.
La Ispas-Înălțarea Domnului, oamenii și preotul din sat mergeau în cimitirul vechi al satului și puneau cununi la cruce. La „Sâmpietru” se mergea la o cruce din „Vârful Scaunului cum mergi la Sighet”. Fetele împleteau cununi frumoase din spice de grâu, în care puneau flori roșii, iar feciorii le agățau pe cruci.
Mai demult, fetele se găteau cu cămeșă albă și fustă albă – fărtuhuri de mireasă – și mergeau în procesiuni, de Sfânta Mărie , până la mănăstirea din Bixad. Pe vremea aceea se mergea pe jos sau cu căruțele.
Am plecat din casa Anuței cu sentimentul că am adunat fragmente de viață adevărată, rostite rar și cu o emoție care nu se poate învăța din cărți. În glasul ei s-au adunat rânduiala satului, durerea, bucuria, munca și credința unei lumi care încă respiră, discret, prin oamenii ei.
Cât timp astfel de povești mai pot fi ascultate la o masă de lemn, într-o cameră curată, cu straie pregătite pentru plecare și cu amintiri păstrate ca o zestre, satul nu se pierde. El continuă să trăiască în memoria celor care au știut să-l poarte mai departe”, a relatat Adina Roman, conservator.
MaramuresOnline.ro