Mai port încă în obraji zâmbetul cu care am ieșit de la premiera din această seară și impresiile sunt atât de pregnante încât mă așez să le dau „frâu liber” în cuvinte! Dacă ar fi să pun un titlu secundar acestui spectacol el s-ar numi „Amintiri din viitor”.
Sintagma aceasta a preocupat mai bine de un deceniu mintea cititorilor în perioada în care puține cărți mai erau traduse în România „glorioasă” (anii ’80 – Erich von Däniken); din perspectiva cenzurii pe care „tovarășii” o practicau înainte de ’89 la spectacole, lucrurile puse în evidență de Adina Lazăr sunt de-a dreptul terifiante. Mi-am amintit de un spectacol omagial în care trebuia să scutur o creangă, în timp ce alergam prin scenă îmbrăcat într-o salopetă.
Textul meu era ceva de genul „Cronica timpului meu, epoca de aur, etc.” Făceam lumea să râdă, fără să am această intenție. Sala era plină de spectatori, de fapt era neîncăpătoare, pentru că erau acolo toate corurile, toate „brigăzile artistice”, toți soliștii și toate tarafurile, toate grupurile de recitatori și recitatoare aduși cu forța la o brambureală intitulată „Cântarea României”; un concurs ridicol între „unitățile de producție” ale patriei! Am fost scos din spectacol cu vorbe de ocară și m-am bucurat foarte mult.
Comuniștii ridicaseră la rang de artă, întreaga nulitate a ipocriziei unei conduceri politice abjecte. Și-mi mai amintesc de Corneliu Vadim Tudor care a cerut ca grupul umoristic (SATIRICON) cu care participam la festivalul Constantin Tănase, la Vaslui, să fie scos din scenă și să fim dus la miliție pentru declarații cu privire la textul semnat de Mircea Graur… Da, spectacolul readuce până la nivelul subcutanat, starea de groază care exista în teatre, pe lângă frigul cel de toate zilele și foamea cea universală, astâmpărată când și când de câte o cartelă pentru o bucată de pâine sau o sticlă de ulei.
Perspectiva revenirii la un sistem de natură dictatorială, așa cum anunța candidatul preferat de milioane de români, a fost nu doar înspăimântătoare, ci ea a sădit gândurile înstrăinării, în cazul meu ale reînstrăinării, cum foarte bine a surprins regia în text. Șocul a trecut, dar spaima încă mai are ecouri, în timp ce pericolul amenință în continuare societatea românească, divizată, confuză, rătăcită!
Artificiul „teatrului în teatru” propus de Adina Lazăr este reușit. Actorii, ștrangulați de cenzura noului regim, vorbesc când mai tare când în șoaptă de teama „urechilor nevăzute”! Drama creației regizorale, sufocată de noile directive la selectarea și montarea unei piese care să „nu supere”, ne confruntă cu rolul unei regizoare pe cale să cedeze nervos, să renunțe la cariera artistică. Actorii au probleme diverse, directorul teatrului este înspăimântat, totul denotă o frică constantă pe fondul noului sistem politic.
Mesajul este susținut cu costumația de tip salopetă sau uniformă, unele replici se rostesc în șoaptă de teama „urechilor nevăzute”; trimiterea la „amintiri din viitor” este directă, concludentă, amenințătoare. Simbolistica unui tablou pe perete nu lipsește, după cum nu lipsesc nici reproșuri la adresa celui care a votat greșit. Dar pentru că piesa este inspirată de Caragiale, lucrurile trec încet înspre comedia pură, satirică, debordantă! Și râsul câștigă tot mai mult teren. Spaimele actorilor se văd deja prin prisma ridicolului, absurdul devine natural, firescul se ia la întrecere cu grotescul.
Și pe când publicul ajunge la un fel de apogeu al amuzamentului, intră fulminant în scenă Inna Andriuca! Vine cu verva unui vulcan, ca un sâmbure radiant de energie, o forță care produce „fuziunea nucleară” la nivel de umor! Și râdem și mai mult! Ea vine, în piesa încropită din frânturi de texte, cu accentul din Republica Moldova și aduce cu ea mentalitatea de la „Răsărit” și chiar meteahna actorului patetic educat în limba rusă! Râdem, râdem, râdem! Claudiu Pintican, se întrece pe sine însuși, face un rol extrem de expresiv în teatrul din teatru, în timp ce Sanda Savolszky este regizoarea vigilentă, speriată, disperată și epuizată. Mircea Gligor, directorul, luptă cu spaima infarctului la modul cel mai hazliu, iar Larisa Miskolczi vine cu exuberanța tinerilor revoluționari, care redau speranța într-o viață așezată, reașezată pe principii democratice.
Avem o piesă de teatru cu un joc congruent, un scenariu fără stufăriș și o regie fără cusur; o comedie care l-ar fi încântat și pe Caragiale. Și pentru că tonul este caragialesc, Adina Lazăr propune cu succes o suită de cântece hazlii care aduc mirosul vodevilului, aerul teatrelor muzicale de odinioară. Piesele sunt compuse și acompaniate de Petru Damșa care ne plimbă prin genuri muzicale diverse, chiar cu o ușoară notă de jazz…
Spre deliciul spectatorilor apare sporadic și „omul de la montaj”, Gheorghe Imre Sestak care însoțește muzical toată trupa, la câteva note de refren. Oana Barna și Mihai Vălu îmbracă spectacolul într-o scenografie simplă dar expresivă realizată de Lucian Marchiș și David Farcaș, în timp ce jocul de lumini asigurat de Sandu Șimonca întărește mișcarea scenică asigurată de Roxana Florescu. Armonizarea întregului ansamblu de vectori artistici este asigurată de regia tehnică în persoana domnului Dan Prodan.
Și prin această enumerare ajungem încă o dată să conștientizăm câte eforturi se angrenează la realizarea unui spectacol pe care noi, spectatorii, îl judecăm mai mult sau mai puțin subiectiv. În ceea ce mă privește eu mă declar încântat de această seară la teatru și doresc sincer să o felicit pe Adina Lazăr pentru această realizare. BRAVO! POFTIȚI LA TEATRU!
Mihai NAE
