Menirea noastră este de a ne dedica omenirii

3 minute de citit
- Publicitate -

Vine o vreme când toată poleiala din jur dispare, când tentațiile vremurilor sau ale vremii se acoperă cu praful cel de neînlocuit al nepăsării, când tot ce odinioară părea provocare și motiv de energie sau de interes maxim nu mai există. Vine o vreme când mintea cerne și inima nu mai tresare la orice sclipire a aurului cel fără de odihnă. Atunci realizăm că o menire a noastră, a oamenilor, este să dăm dovadă, fără tăgadă, de omenie, de omenire. Cu siguranță că limba română nu a pus la întâmplare în haina cuvintelor menirea de omenire. Pentru că menirea noastră este de a ne dedica omenirii, de a spori corola de minuni a lumii și de a face rai din ce ne este dat, sfințind locul unde ni s-a dat șansa la a ne purta pașii sau de a ne exprima starea firii. Se spune că Iisus Hristos este umanitatea din noi, umanitatea absolută, după cum noi, ca și creaturi, în obligația noastră de a Îi urma sfatul, drumul și de a ne purta crucea, avem nevoie să devenim creatori. Creatura care devine creator este, de fapt, principiul după care se închide cercul în care suntem angrenați, prin miracolul ființării.

Târziu realizăm că toată zdroaba noastră prin lume este doar fum sau praf, că valorile de astăzi mâine s-ar putea să nu mai existe, că senzaționalul de acum nu mai rămâne nici măcar în istoria unui mâine… Că numele nostru scris pe o placă este tot ce se alege din trupul sortit țărânii din care provine. Atunci, cu mintea cenută și cu inima cernită, realizăm că un mod de a dăinui timpului și de a ne sustrage negurii lui este dat de semințele de lumină pe care le plantăm în inimile celorlalți, cu toate accepțiunile luminii împărtășite: educație, cunoaștere, dăruire, iubire. Menire. O menire. Omenire.

Timpul, din momentul realizării acestui fapt, devine altul; graba de-până-mai-ieri se transformă în  așezare și liniște, acceptare și adaptare, semn și resemnare… Pentru că, în curgerea lui iremediabilă spre neființă, doar liniștea și acceptarea resemnării pot să mai dea înțelepciunea menirii noastre: cea de a nu mai face din propria ființă un centru al tuturor, ci de a ridica omenirea la rang de scop al faptelor noastre. Tot-mai-puținul de care ai nevoie pe măsură ce ți se împlinește menirea este inversul lui tot-mai-multul pe care îl dăruiești omenirii. Iar menirea noastră, ca ființă, este să curgem, asemenea unui râu, de la ritmul rapid și tumultuos al coborârii din munte, pe măsură ce adună alte ape din marea trecere pe dealuri sau câmpii, spre marea liniștită a omenirii.

Mihai PĂTRAŞCU

3 decembrie 2023

Sursa foto: pixabay.com

- Publicitate -
TAGGED:
Share this Article
Sari la conținut