De ce prima întrebare pe care ne-o punem, din copilărie, este un etern de ce? De unde vin – sau unde merg – ideile? Ce culoare are vântul? Unde e sălașul sufletului? Lucrurile care nu se văd, există? Dar cele care nu se simt și nu se percep cu nici un instrument de măsură? În ce se transformă norul? Cu ce măsoară dorul? Care este izvorul inspirației? Care e rostul nostru? Dar menirea noastră pe acest pâmânt?
Sunt doar câteva din întrebările pe care ni le punem, în primăvara și în vara vieții, încercând să le găsim sens, rost, menire. Prin studii, cercetări, iubire. Le dăm chiar aripi. Sau plinire. Toate eforturile noastre din aceste anotimpuri ale vieții încearcă să deslușească o parte din infinitele întrebări – al căror răspuns în unele cazuri este relativ simplu – existența lucrurilor care nu se văd: gândul sau vântul, iar în altele este extrem de complex (sau chiar imposibil): locul exact al sufletului, măsura dorului, nașterea ideilor etc.
Primăvara și vara vieții sunt dedicate acumulărilor de tot felul, creșterii. Dezvoltării. Încercărilor. Greșelilor de tot felul. Căderilor și ridicărilor, concentrărilor pe sine, care pare a fi centrul lumii. Eu sunt cel care contez și totul mi se cuvine – pare să fie semnul emblematic al menirii noastre. Adolescența din atitudine este gestul subordonat întregii game de manifestări diurne. Falsa senzație cum că am fi veșnici, că ceea ce se întâmplă în jur e un spectacol la care noi participăm, dar timpul și moartea nu ne pot atinge, ne guvernează, aproape întru totul, atitudinea.
Încet, încet, pe măsură ce roata timpului se învârte, ciclicitatea faptelor, a zilelor sau a anotimpurilor face ca atenția noastră să se mute de la sine spre un cerc, care devine tot mai evident: fapta aduce răsplată, cauza produce efect, ziua îi urmează nopții, urcușul are și un coborâș inevitabil, scara are două sensuri, fluxul are un reflux și chiar și o simplă linie are două direcții. Eul din prima primele două anotimpuri ale vieții este tot mai mult pus în relație cu lumea, cu oamenii, cu omenirea. Înițiala m de la menire se transformă, chiar și alfabetic vorbind, în o-ul de la omenire. Ca reprezentare grafică, în limba română, m-ul e o triadă de elemente verticale, unite între ele, care întăresc ideea de individualism, de sine, de ego. Până și ideea – aproape unanim acceptată în toate religiile lumii -, ca o cheie de boltă a acestei vârste a omenescului pare a fi cea conform căreia menirea vieții este mântuirea sufletului, idee care, ca un corolar al întregii noastre vieți, surprinde aceeași centrare pe individ, pe sine.
Alfabetul existenței noastre, odată depășită litera m, căreia îi dispare un element grafic, se transformă în n, de la negarea de sine și de tot ceea ce până acum a fost lege universală și până la nu-ul pus în fața lucrurilor care au constituit elemente de valoare, interes sau preocupări. Mai multul din primele anotimpuri ale vieții, pentru că acum lucrurile, chiar dacă au preț, nu mai au valoare, devine tot mai evident un nimic, iar toamna aduce, inevitabil, roadele de peste an: omenia și omenirea.
Roadele nu se pot consuma în mod individual, ci doar împreună, după cum bucuria culegerii – sau a împărțirii lor – nu are sens dacă nu este împărtășită. Ciclicitatea vieții e dată de conștiența – și frumusețea – faptului că tatăl trăiește prin fiu, bunicul prin nepoți, maestrul prin discipoli. O-menirea este, astfel, modalitatea prin care Tatăl trăiește prin noi, fiii Lui, pentru ca noi să ne putem lepăda de sine și să fim parte din întreg, angrenați în curgerea continuă a infinitului iubirii.
Limba română surprinde admirabil un verb care derivă din starea de toamnă a ființei: a omeni, cu varianta lui de infinitiv, omenire. Noțiunea depășește cu mult accepțiunea substantivului identic ca formă, dar limitat la o acumulare cantitativă. Omenirea ne dă valoare – și nu preț – lucrurilor. La capătul zilei realizăm că valoarea pe care noi am dat-o unor lucruri nu înseamnă mai nimic pentru cei din jur.
Toată încărcarea sufletească din obiecte agonisite cu greu și trudă nu face, la urmă – sau pentru cei din jur – nici măcar cât valorază materia primă din care aceste lucruri sunt realizate. Devalorizarea lipsei de încărcare sufletească face ca, atunci când ne încheiem socotelile cu lumea, să se transforme ce e în jur într-un tot uniformizator, nimicitor. Dacă toamna vieții, cu împărtășirea roadelor din an, face ca iertarea greșelilor celorlalți să se răsfrângă asupra iertării propriilor greșeli, iar închiderea cercului să se materializeze în pietre puse la piedestalul puternic și durabil, iarna atotacoperitoare vine în mod inevitabil, cu la-fel-de-omeneasca uitare. Și singura piedică în calea uitării este memoria, rememorarea, menirea, omenirea, pomenirea.
Doar așa vom putea face ca menirea noastră pe acest pământ, prin omenire, să fie o veșnică pomenire.
Mihai PĂTRAȘCU