Am mai scris – e drept că de mult prea puține ori față de cît ar merita – despre mama. Am mai simțit și am mai împărtășit gînduri și trăiri la adresa celor ce își frîng trup din trupul lor și își varsă suflet din sufletul lor, pentru ca noi, cei care nu ne dăm seama decît mult prea tîrziu, să putem făce parte din spectacolul lumii, crezîndu-ne actori principali. Nimic mai fals, pentru că adevărații actori, deplinele merite și toate aplauzele le merită ele, cele care nu ne arată, dar fac ca nici un sacrificiu din toate pe care le întreprind să nu fie prea mare pentru gesturile noastre mărunte.
Am văzut mame cum se topesc pentru ca lumina care arde din ele să îi călăuzească pe copii în drumul lor prin noapte; am simțit cum gesturi ascunse, neștiute decît de ele și de Dumnezeu fac ca trupul lor obosit să nu arate lipsurile sau tremuratul, tocmai pentru că e mai important să îi apere sau ocrotească pe cei cărora le-a dat viață. Am văzut cum credința nu e afișată sau mărturisită, ci săpată în podeaua care le sprijină genunchii obosiți de muncă seara, cînd îngenunchează în fața patului, cum trupul lor primește semnele trecerii timpului și ale silniciilor la care sînt supuse. Pentru noi. Pentru ca noi să nu simțim greul. Pentru ca să nu suferim sau pentru a nu avea lipsuri. Pentru ca noi să putem zburda, pentru ca noi să putem zbura.
Am trăit și suferit văzînd și simțind cum se mistuie trupul lor pentru a ne proteja trupul nostru, cum se dăruie sufletul mamelor pentru ca sufletele noastre firave să aibă scutul iubirii lor, cum acest scut primește toate săbiile și vîrfurile de săgeți ale războiului cel dintre noi, ale agresiunii neștiute care ne urmărește cu voie și fără de voie… Și nu le-am văzut niciodată pe aceste mame îngenunchind ziua, de greu, ci doar noaptea, ca semn de mulțumire. Lui.
Am venit, am văzut, m-am convins. Și nu am știut care poate fi reacția mea la adresa monumentului uman care văd că se clădește în jurul fiecăruia din noi. Cu și prin jertfa mamei. Cuvintele mele sînt – și vor fi – mult prea puține, lacrimile mele – uscate și fără de expresie, sentimentele mele nu se vor putea ridica niciodată la adresa celei care, acum poate mai mult decît oricînd, are nevoie de un strop din oceanul pe care mi l-a dăruit. Iar acest strop, această picătură neînsemnată poartă în sine un singur nume: MULȚUMESC.
