Nu am găsit nicăieri o formulă ce descrie o stare pe care o trăiesc atunci când stau în preajma oamenilor frumoși: lumina din inimă. Este ceva ce mă cuprinde, invariabil, în fața unor oameni care își dedică viața unor idei, semenilor lor sau unui fel de a fi aparte, cu sau fără să conștientizeze acest lucru. Dincolo de realitatea unui obiect anatomic, denumit în limbajul de specialitate ca fiind o pompă perfectă, la fel ca și în cazul creierului, nu se pot spune foarte multe lucruri – previzibile – despre inimă: la cât din capacitate funcționează, cum și de ce tresare, când pune în mișcare întregul arsenal al corpului, care e motivația care o face ca în anumite situații să bată mai tare sau mai încet etc. Inima este un mare necunoscut pentru oameni și nenumăratele expresii care o conțin (inimă bună, rea, darnică, strânsă, deschisă, sfâșiată, de piatră, topită,…) ne pot duce cu gândul că ea este locul unde se adăpostește Dumnezeu în noi. Oamenii care emană lumină din inimă I-au făcut loc lui Dumnezeu în acest mic sălaș și, ca urmare a acestui gest, emană lumină și bunătate.
Urarea comună pe care o folosim cu toții de nenumărate ori în decursul unei vieți – La mulți ani! – se referă pe de o parte la dorința ca cei din jurul nostru să își petreacă un timp cât mai îndelungat aici, pe pământ, dar pe de altă parte este și o nevoie ascunsă, inerentă existenței, de a da nu neapărat ani vieții, ci viață anilor. Viața din ani este de fapt lumina din inima noastră, pentru că de foarte multe ori vârsta și experiența unui om nu se măsoară în anii din viața lui, ci în viața din anii pe care i-a trăit. Fie-vă viața numai lumină, ca în lumină să străluciți este formula unui cântec binecunoscut prin care, la aniversări, sărbătoritului i se fac urările obișnuite. Lumina din inimă este modalitatea prin care Om și Dumnezeu își dau mâna, într-o coexistență a locuirii pentru a împlini lucrarea Lui, aceea de a se sălășlui în inima noastră și de a Îi răspândi, în mod necondiționat, lumina.
Ultima parte a Vohodului mare din cadrul Liturghiei, la ieșirea cu Sfintele Daruri, începe și se termină cu pomenirea celor prezenți: Și pe voi pe toți, dreptmăritorilor creștini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. La aceste cuvinte, unii dintre preoți mai adaugă câteva cuvinte care spun multe despre greutatea sufletească a celor pomeniți: și pe voi pe toți, dreptmăritorilor creștini, împreună cu cei dragi inimii voastre… Dacă ierarhia pomenirilor începe cu patriarhul și trece prin episcopi, preoți, clerici adormiți, ctitorii lăcașului prezent, ostașii căzuți pe câmpurile de luptă, cei care au adus darurile și cei pentru care s-au adus, adormiții din neamurile noastre, după care cercul se închide prin pomenirea tuturor, adaosul pe care îl au unii preoți este unul covârșitor. Pentru că cei dragi inimii noastre pot fi parte dintre cei deja pomeniți, dar pot și constitui o categorie aparte, menționată la final, într-o apoteoză a mântuirii, ca o coroană pusă pe fruntea noastră, coroană care ne dă strălucire și lumină. Iar aici lumina e dată de ultimii pomeniți, de cei dragi inimii noastre. Pentru că lumina din inimă e cea mai pură formă de iubire, pe care și Dumnezeu o alege pentru a putea să umple lumea noastră cu oameni frumoși și gesturi energizante, motivatoare, care să ne ajute să trecem pragul zilelor în marea noastră trecere. Inima devine astfel mijlocul prin care noi călătorim, în viața anilor, spre lumină, Lumina Lui.
Mihai PĂTRAȘCU