Una dintre primele legături dintre concepţia omenească şi reprezentările grafice, tributară spaţiului roman, este dată de Vitruvius. El dă exemple de desenare a unui cerc sau a unui dreptunghi, ca figuri geometrice elementare, prin intermediul corpului omenesc. Astfel, spune Vitruvius, pentru a desena un dreptunghi, omul trebuie să stea cu mâinile şi cu picioarele întinse şi ușor depărtate, iar distanța cuprinsă între cele patru puncte – vârfurile mâinilor şi ale picioarelor – reprezintă o figură geometrică elementară, un dreptunghi.
Mai mult, prin rotirea simultană a mâinilor (imagine reluată mai târziu de Leonardo da Vinci, folosind în această reprezentare renascentistă drept sigla pentru tot ceea ce simbolic a fost denumit prin humanitas), se obţine un cerc. Astfel, omul poate fi considerat drept centrul lumii, cel care în funcţie de propria lui măsură ordonează şi creează universuri şi lumi. E şi motivul pentru care conceptul de homo mensura apare şi este teoretizat la scară generală atât în epoca lui Vitruvius, cât şi în perioada renascentistă.
Cât despre nuanţe – şi aici deja pătrundem în registrul difrenţierilor din cadrul acelor figuri geometrice în care, voit sau nu, fiinţa îşi înscrie, anagogic, destinul -, Bachelard teoretizează crearea şi ordonarea aşa-numitelor „refugii”, concepte prin care el înţelege teritoriul construit sau, dacă nu, modelat de om în vederea instituirii unei relaţii cu acesta; el chiar face deosebire între tipurile de „refugii”, spaţii ale ocrotirii fiinţiale. Astfel, el observă faptul că refugiul pătrat va fi mereu unul construit, un artefact, în timp ce refugiul rotund/circular desemnează cadrul ocrotitor, pântecele feminin. Cercul este, în sine, expresia nevoii de ocrotire, de siguranţă, de aici derivând tot ceea ce are tangenţă cu atributele încercuirii. Limba română conține admirabil și noțiunea de încercare, care nu este altceva decât căutarea siguranței pierdute prin păcatul originar. De altfel, unul din primele gesturi ale omului a fost înscrierea într-un spaţiu circular, act simbolic pentru delimitarea de exterior pe de o parte şi pentru asigurarea spaţiului său propriu, protector, pe de altă parte. De aici Eliade trage concluzia că sacrul este un teritoriu strict delimitat, în timp ce profanul ar fi un haos nemăsurabil; astfel, tot ceea ce ţine de simbolistica întemeierii are drept scop cucerirea unui adăpost (v. cuibul) iar în procesul acesta al întemeierii, al punerii de temelii, un element de măsură important este corpul uman, ale cărui simetrii sunt regăsibile în ordinele clasice. Totuşi, chiar şi adăpostirea are o estetică a ei, aparte, expresie arhaică a investirii cu sacralitate şi nu doar rod al unei nevoi biologice, primare.
Adăpostul decorat cu simboluri are, aşadar, nu doar rolul unei medieri între om şi natură, ci şi, într-o formă elementară, germenii unui act cultural. Iniţierea este gestul ritualic prin care omul îşi însuşeşte spaţiul nu numai în vederea unei locuiri temporare, ci şi pentru o devenire. Individul devine, în urma iniţierii, nu numai un om superior, care îşi învinge propriile temeri, limitele, ci unul care se modelează după univers şi pe care îl modelează cosmosul.
Casa, la rândul ei, este expresia unei modalităţi de a gândi şi percepe lumea. Locuirea este forma esenţială prin care om şi spaţiu devin un tot unitar. Sentimentul de ocrotire pe care ţi-l dă casa este vital pentru tot ceea ce derivă din gesturile noastre. Mă doare sufletul văzând cum tot mai mulţi îşi părăsesc casele pentru a căuta, între străini, ocrotire!
Mihai PĂTRAȘCU