Pentru că sunt un vărsător autentic (nu știu ce importanță are asta, sincer), nu am știut niciodată ce îmi place mai mult: Primăvara sau toamna. Sincer, am probleme. Știu.
Primăvara, cu totul verde crud, debordând de tinerețe, vitalitate și nou. După iarnă lungă și natură moartă, priveliștea aceea, din luna mai, pare ireală.
Dar și toamna… după vara caniculară care ucide tot, parcă vine ca un balsam peste sufletele supraîncălzite. Vine oarecum calm, ca o fată mare. Timidă, să nu deranjeze, parcă abia pășind. Mai ieri erau 35 de grade. Pe nevăzute, azi, doamna toamnă a sosit. Ploaie timidă, temperaturi firești, suflet calm, trup relaxat. Iar, cum să vă spun eu, culorile acum sunt ireale. Apusurile roșiatice ce prevestesc un răsărit fabulos.
Frunzele par să se agațe de crengi, contorsionate de uscăciune, încercând parcă să spună că nu, ele nu au nicio vină. Mai vor să stea. Lupta asta interesantă a naturii. Parcă toamna demonstrează tuturor că, după o perioadă efervescentă, vie, călduroasă, e firesc să vină aproape sfârșitul. Toamna, cea care prevestește înghețul, nemișcatul.
”Legendele toamnei”. Ați văzut filmul? Nuu? Știu, nu e cu Mirciulică, nici cu Miami Beach. E cu actori adevărați, profesioniști. Chiar are o idee și o cursivitate aparte.
Poate acum, pe leneveală, când vreți un film bun, Legendele Toamnei e o alegere.
Pe cuvântul meu de om, trecut prin niște filme.
Nici acum, după aceste rânduri, încă nu știu ce îmi place mai mult. Primăvara sau Toamna. Ce să fac, mă hotărăsc greu.
PS: Voi ce alegeți? 🙂
PS 1: Mă, dar și piesa asta a lui Tudor Gheorghe… fabuloasă…
Dan Cristian COARDĂ
